Se lasă pacea molcom prin unghere, Cresc muguri de-ntuneric printre ramuri, Valseazā umbre-albastre pe la geamuri, Iar ziua răstignită,-n taină piere... Cu freamăt lin şi-atingere de şoapte, Spre orizont, amurgu-şi stinge jarul, Lăsând în urmă, fumegând, altarul Şi-un bec miop, abia răzbind prin noapte. Fuioare de argint, de după creste, Pe bolta-ntunecată se adună Şi se iveşte-un palid fir de lună Să scrie-o nouă filă de poveste. Pe-un colț de cer, în liniştea deplină, Se strâng luceferii la şezătoare... Regina nopții şade-n Carul Mare, Învăluită-n straie de lumină. Ajunsă la hotarele tăcerii, La vama dintre vis şi realitate, O rază ce-n odaia mea se-abate, Îmi leagănă nesomnu-n poala verii.
Violeta Andrei Stoicescu 