Au înflorit castanii la-nceput de mai Şi-s parcă mai frumoşi ca niciodată... Aleile iubirii par un colț de rai, Când ramu-şi cerne floarea-nmiresmată. Şi ninge iară cu petale de cais, Cu flori desculțe, despletite-n soare, Lalele, crini, bujori, narcise, ca-ntr-un vis, Se prind în vals sub adieri uşoare. Ca un ecou purtat în strune de viori, Se-aude-un cântec de privighetoare Şi freamătă zefirul, tandru, de cu zori... E vremea când salcâmii dau în floare. În părul meu de calde vânturi răvăşit, Am prins un fir plăpând de lăcrămioară Şi simt adânc cum bate inima în piept De-atâta cânt şi-atâta primăvară... Mi-am adunat cândva din flori de liliac, În suflet, un poem despre lumină... Când primăverile se risipesc şi tac, De alb şi violet mi-e viața plină.
Categorie: Poezii
Rugă
La ceas târziu, îngenuncheat, Ajuns la margini de genune Cu sufletul împovărat, Nevrednic, gol şi-nsingurat, Mă-ntorc la Tine-n rugăciune. Zdrobit, mă plec sub crucea Ta Şi stau tăcut, în aşteptare... Să-mi faci un semn, să-mi spui cumva Că sângele-Ți, la Golgota, A scris şi-n dreptul meu: "Iertare". Tu ştii c-aş vrea să mă ridic Din întuneric, la lumină... Dar fără Tine, sunt nimic, Mă simt murdar şi-atât de mic... Sunt doar un bulgăre de tină! Cum ai putut, în locul meu, Să Te cobori cândva pe-o cruce? Tu, fiu de om şi Dumnezeu, Te-ai dăruit atunci când eu Te-am părăsit... la grea răscruce. Nu pot cu mintea-mi să dezleg, Nici să cuprind a jertfei taină... Azi mi-e de-ajuns să înțeleg Că ai plătit cu ceru-ntreg, Să mă îmbraci cu-a vieții haină. Din colțul meu de efemer, Pierdut, la margini de genune, Când n-am putere să mai sper, Mi-e gândul scară către cer, Mi-e rug aprins... şi rugăciune.
Mărturisire
Cu poezia am crescut odată Şi-n universul ei mă regăsesc, Cuprind în suflet veşnicia toată La ceas târziu, când muzele sosesc... Cuvinte plămădite-n călimară, Se-ngemănează-n gândul nerostit, Ca mai apoi în vers să îmi răsară, Când bate miezul nopţii... desluşit. Plutind pe-un colț de-albastră reverie, Tăcerile din mine se topesc... Dacă prin vene-mi curge poezie, Cu-a ei savoare-adorm şi mă trezesc.
Am obosit
Pe cerul meu plâng norii cu amar, Şi-n suflet bat furtunile-n rafale, În picuri de-ntuneric iar şi iar, Pelinul vieții-mi curge în pocale. Cu fiecare-amurg întârziat, O lacrimă albastră se prelinge Să-mbrățişeze-al inimii oftat Şi-al gândului frământ ce nu se stinge. Am încetat de mult să mai visez, S-au strâns în piept oceane de durere... În palma sorții azi m-abandonez, Îngenuncheat, căci nu mai am putere.
Zbor fără aripi
Aş vrea să zbor, dar aripile-mi par străine, Mi-e dor de-al cerului albastru nesfârşit, De roua dimineților diamantine, De trilul vesel care... parc-a amuțit. Aş vrea să mai ascult a vântului şoptire, În zbor înalt spre înapoi... spre început, Să mă aşez din nou pe-un colț de nemurire... Mai dă-mi măcar o aripă cu împrumut! Aş vrea să zbor spre cer, căci dorul nu-mi dă pace Dar m-a înlănțuit o frânghie de gând, Din lut am fost făcut şi-n lut mă voi întoarce Şi totuşi... mai visez la zbor din când în când. M-aş pierde-n zbor pe la răscruci de noi planete, Să-nmugurească-n mine un cântec neoprit, Când se destramă-ncet amurguri violete, Să-mi ancorez speranța pe țărm de infinit.
Sub talpa urii fără rost
Pământul geme şi suspină... Nu va mai fi precum a fost, Cad prunci ucişi fără de vină Sub talpa urii fără rost... E plâns, e groază, e durere, Sub foc de arme de război, Şi-n urmă ninge c-o tăcere, Ce-ngheață sufletele-n noi... Se curmă vieți, schimbând destine Şi tunuri negre, fumegând, Prefac oraşele-n ruine, Le şterg din cale rând pe rând. Bat clopote a zvon de moarte, Curg lacrimi reci din ochii goi, Se frâng speranțele deşarte În stropi de sânge şi noroi... Mi-e sufletul altar de rugă Şi ruga, scară înspre cer, Coboară, Doamne şi dejugă Al lumii colţ de efemer!
Cetină verde de brad
Cetină verde de brad, Tu nu vezi cum fulgii cad? Se rostogolesc în grabă Peste tine noaptea-ntreagă... Vântul suflă ne-ncetat, Cerul ninge cu oftat, Nu ți-e frig, şi nu ți-e teamă De-ntunericul din preajmă? Te invit aici în casă, Vreau sa ştii că mie-mi pasă Şi-am să te aşez cuminte Chiar la geam, la loc de cinste. Un popas ți-am pregătit, Să mai stăm la povestit, Să te-mbrac de sărbătoare, În lumină şi culoare. Să privim de la fereastră Picurii de noapte-albastră, Mai rămâi aici cu mine, Lângă foc... e-aşa de bine! Nu te-ntoarce-n ger, afară! Să tot pleci spre primăvară... Şi-om ieşi cu voie bună Înspre munte... împreună.
Suntem tot mereu pe drum
Suntem tot mereu pe drum, Când la vad, când la răscruce, Printre file de album, Drumul vine şi se duce... Sunt poteci spre nicăieri, Strâmte, largi, şerpuitoare, Înspre mâine, înspre ieri, Înspre vis sau renunțare... Drumuri scurte, drumuri lungi, Sunt şi-alei cu pomi în floare Pe care-ai dori s-ajungi... Dar lipsesc indicatoare. Uneori, ca prins în joc, Drumul urcă şi coboară, Însă nu-i uşor deloc, Dacă-i frig şi plouă-afară... Ne oprim din loc în loc Printre semne de-ntrebare... Prinşi în val de nenoroc, Rătăcim la întâmplare. Suntem tot mereu pe drum Şi-acceptăm cu resemnare, Că ne îndreptăm oricum, Către capăt de cărare.
Ca-n vreme de război
Bat clopote, e jale, E vreme de război Și tancuri taie cale În inimă la noi. Miroase-a foc de arme Şi-un negru voal de fum C-un vaiet lung de-alarme Se-amestecă pe drum... Şi norii se adună, Furtuni lovesc în noi, Tăcerea s-o răpună, Ca-n vreme de război. Şi-n suflete se-aude Un plânset de strigoi, În timp ce cornul sună, Ca-n vreme de război. Opreşte Doamne, ura, Mai spune un cuvânt, Mai toarnă din măsura Iubirii pe pământ!
Fii lumină!
Ai fost creat să fii lumină, Chiar mâna Lui te-a modelat... Şi-n bietul bulgăre de tină, Un strop de viață a suflat. Ai fost creat să fii lumină, Dar... Şarpele te-a înşelat Şi-ai părăsit acea Grădină, Cu sufletul îngenuncheat. Ai fost creat să fii lumină, În bezna nopții,-un felinar, Când barca vieții se înclină, Să fii şi ancoră... şi far... Ai fost creat să fii lumină Dar dacă-n gând s-a înnoptat Şi-adâncul inimii suspină Şi-n candelă... s-a-ntunecat... Cu-aceeaşi dragoste divină, Dinspre Eden se-aude iar Un glas... aproape în surdină: "Lumina Mea ți-e dată-n dar!"
Paşi prin grădina vieții
Mai lasă-mi, viață,-n cale primăvara Cu muguri de speranță şi senin, Cu ramul care-şi scutură povara Să mângâie-al pământului suspin! Mai toarnă-mi din a florilor culoare, Mai lasă-mi zâmbetul diamantin Al clipelor ce trec spre neuitare Şi-mbracă-n strălucire-al meu destin! Să ningă cu petale de lumină Ca-ntr-un Eden pe suflet aşezat, Când se strecoară în a mea grădină Un vis, un plâns, un dor sau un oftat... Din tot ce-a fost a mai rămas o floare, Iar eu abia acuma înțeleg Că orice zi e-o nouă sărbătoare... Dă-mi, viață, timpul înapoi... întreg!
Rayos de luz
Estoy en el filo yacente del silencio, cuando detrás de la noche irrumpen los rayos de luz, abriéndo camino al amanecer, en un... de vida derroche. El cielo cambia de colores, colando esperanzas en el... sin barrer sendero de mi deambular hacia ninguna parte, como un despistado viajero. Abarco el dezorden de los instantes que aún no he vivido y lo arreglo, dibujando un nuevo día, bienvenido. Después me abro camino a través de él y sigo adelante, mientras el sol me acaricia el cuerpo, tranquilo, tolerante.
În fald de neguri coapte
E noapte, totul doarme şi lacrimi de-ntuneric Alunecă năvalnic pe bolta fără stele... Prin labirint de vise se-amestecă himeric Şi se preling, sfioase, în gândurile mele. Pierduți în larg de mare, vâslind prin bezna deasă, Se furişează tainic luceferii în zare Şi-n liniştea deplină încep uşor să țeasă, Pe cerul nopții mele timide felinare. Din depărtare, luna, privind cu ochi de ceară, Îşi deapănă povestea în nesfârşite şoapte... Iar palida-i lumină ce-albastrul înfăşoară, Îmi leagănă nesomnul în fald de neguri coapte.
Bajo el párpado de la luna
Deambulo por un sendero del que el atardecer ahuyenta el último verso del día... Volando entre sombras, una flecha de fuego atraviesa el horizonte, dejando atrás las llamas del ocaso. Busco el camino hacia mi casa, entre ruínas de momentos matados, pintando acordes nocturnos en el pentagrama azul marino del cielo. Me siento bajo el párpado de la luna, a escuchar el silencio de las piedras oprimidas por el peso de la creciente oscuridad. Es tarde... El infinito se adueña de todo, hasta de mi pequeño ser, mientras el firmamento lo cubre con el manto estrellado de la noche. Un día más que desapareció en la nada... Me duermo, me dejo acunada, envuelta en la mágia del momento sorprendido in fraganti, bajo el párpado de la luna.
Soy
Soy un destello de luz que mana del fuego astral, Soy ánfora de barro con alma soñadora, Una gota perdida en una inmensa ola del mar... Y en el universo, una pequeña nube voladora. Soy polvo de estrellas caídas en pecado, Un grito mudo del pensamiento errante, Soy sueño, en el umbral del día, arrodillado, Una llama jugando en silencio, titubeante... Soy una lágrima tardía, nacida del dolor, El eco que se pierde en un llanto de violin, Soy grano de rocío en la palma de una flor, La brisa suave, mañanera, con aroma de jazmín. Soy todas juntas y cada cosa aparte, Soy cuerpo y alma misteriosa y pasajera, Hoja en el viento, onda de vapor andante, Soy sombra preparada de viaje, austera. Soy un suspiro en el pilar del infinito, Bajo el cielo nublado, un arcoiris que roza la mano, Soy tímido copo de nieve en la pestaña derretido, Soy... nada más que un simple ser humano.
Pe-un prag de vis
"Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde" Să-mi picure pe rană balsam şi alinare... Eu o cuprind tăcută, în palme şovăinde Şi ca pe-o nestemată, mi-o prind la cingătoare. Pe-un prag de vis coboară în noaptea-mi fără stele, Cu-mbrățişări de suflet, o blândă adiere, Îndepărtând amarul şi dorurile mele, Pe tâmpla-mi obosită cu-o caldă mângâiere. Şi negura dispare, şi norii se destramă Şi totul se îmbracă-n lumină şi culoare, În clipa răzvrătită, ca într-un vis mă cheamă Al dimineții zâmbet pictat pe-un colț de floare. *Primul vers este citat dintr-un poem al poetului Mihai Eminescu
Pe-un trist peron de gară
Ploua mărunt şi se făcuse seară... Un tren se contura în depărtare, Te urmăream pe-un trist peron de gară, Să-mi faci un semn 'nainte de plecare. Şi ca o umbră-n clipa-mi solitară, Tăcută, ai pierit încet în zare... Eu am rămas a nu ştiu câta oară, Cu ochii-nlăcrimați a-nsingurare, Cu gândul dus la cea dintâi privire, La zâmbetu-ți senin, plin de culoare... Cu glas şoptit ți-am spus la despărțire, C-o să te-aştept la capăt de cărare.
Fericire
Mi-e sufletul un trandafir în floare, Un colț de cer albastru, cristalin, O aripă întinsă către zare, În zbor spre-un răsărit diamantin. Şi mă inundă-un dor nebun de viaţă Ce-mi poartă gândul dincolo de nori, Să stau pe-un colț senin de dimineață, Precum stă roua-n palma unei flori. Mi-e inima un cânt de voie bună, Un curcubeu pictat pe infinit... Şi chiar de plouă, fulgeră sau tună, În piept ascund un soare nesfârşit...
Te-aş îmbrățişa
Păstrez ca pe-o comoară-n inima-mi durută, O ultimă scrisoare ce mi-ai scris cândva... Sub lacrima ce-obrazul astăzi mi-l sărută, Nerepetate clipe trec prin fața mea... Şi te-ntâlnesc din nou pe-un colț de neuitare, Pe-aceeaşi bancă, unde timpul s-a oprit... Imaginea din suflet prinde iar să zboare, Spre-aleile pe care paşii-au amuțit. Mă-nvăluie încet un fald de doruri mute, Şi mă adăpostesc la umbra unui vis, Să sorb pe rând din prețioasele minute, Pe care depărtarea parcă le-a ucis. Te-mbrățişez mereu în gând şi-n amintire, Te port pe brațe-n zori şi-n ceas de asfințit Şi mă întorc tăcută pe-o-ndumnezeire, Pe care prima oară-n viață te-am zărit. Mai lasă-mi visul peste clipa ne-mplinită, Mai lasă şoapta să străbată prin abis, Ca un balsam ceresc pe aripa-mi rănită, Te-aştept să te întorci, aşa cum ai promis!
Târziu
Se lasă înserarea… şi fremătând se-aude
„Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești”
M-aşez la gura sobei, sub pleoapa iernii crude
Şi mă cufund, în taină, în lumea cu poveşti…
Pe tâmpla-mi obosită, o şoaptă necuminte, Îmbrățişând tăcerea din gândul nerostit, Mă poartă pe aleea cu doruri troienite Şi ninge peste suflet... şi ninge viscolit... Târziu, în poala lunii, născut din neguri coapte, Îşi leagănă nesomnul un vis înaripat, Când cetina brumată se-ascunde-n fald de noapte, Iar stelele pe boltă aproape-au îngheţat. *Versul citat aparține poetului Mihai Eminescu
Eminesciană
Bate-un vânt de poezie dinspre lacul cel albastru
Iar în luciul apei line, se-oglindeşte-acelaşi astru…
Mai suspină câte-un nufăr legănat pe-un vers de seară,
Amintindu-şi de poetul ce-i zâmbea odinioară.
Printre ramuri desfrunzite se ridică blânda lună,
Dinspre zarea-ntunecată, singuratic, cornul sună…
Şi bolnav de necuvinte, trist şi fremătând a jale,
Codru-şi toarce-a lui poveste-n taină, cu mişcări domoale.
Bate-un vânt de poezie cu parfum de floare-albastră,
Vin luceferii pe-o rază să-mi colinde la fereastră
Şi privesc cu întristare, cum sub bolta-nlăcrimată,
Ninge-o linişte durută peste teiul de-altădată…
A mai trecut un an
Se-ngemănează norii-n depărtare,
Adie dinspre-apus un vânt polar,
Se scurge timpul fără ezitare,
E iarnă-n desfrunzitul calendar.
De-o vreme parc-a început să doară
Când orologiul bate desluşit…
Nisipul din clepsidră tot coboară
Şi ninge peste suflet viscolit.
A mai trecut un an spre veşnicie,
Ca o părere-n noapte-a dispărut
Şi a apus în fald de nostalgie
Iar mâine o vom lua de la-nceput.
Zi colindă, zi mai tare!
Zi colindă, zi mai tare,
Să mai ningă c-o strigare,
Ca în ceas de sărbătoare,
Să uităm de tot ce doare!
Zi colindă, zi mai tare,
Mai rămâi cu o urare,
Pentru anul care-apare,
Cu noi file-n calendare!
Zi colindă, zi mai tare,
Să se-audă-n depărtare,
C-am scăpat de izolare
Şi de-atâta-nsingurare!
Zi colindă, zi mai tare,
Să răsune-ntreaga zare,
Iar din cer să se coboare
Pruncul sfânt la fiecare!
Noapte de vis
Era o noapte plină de mister... Fulgi albi de nea-ncepuseră să cadă Şi îngerii cântau un lerui ler, Căci se-ntrupase-a cerului plămadă. Frânturi de amintiri, încet doinind, Cu glasul lor îndeamnă la visare... Printre nămeți adie-un vechi colind, Zburând cu vestea pe la fiecare.Pornind la drum cu pas neliniştit, În timp ce steaua ne croia cărare, Cu magii şi păstorii am sosit La ieslea Pruncului, într-o suflare. În flori de gheață-i totul îmbrăcat, De parc-ar vrea păcatele s-ascundă, Şi-un zvon de viață printre vremi purtat, Pătrunde peste tot şi ne inundă. E-aşa târziu... şi ninge viscolit... Iar dinspre staul, un ecou ne-aduce Acelaşi tainic cânt, abia şoptit, Ce-n noapte ne colindă somnul dulce.
Veniți cu noi la iesle!
E liniște și-aproape s-a-nnoptat,
Păstorii stau de veghe pe câmpie…
Dinspre coline-un zvon neaşteptat,
Răsună ca o dulce melodie…
Pe cer sunt stele mii ce strălucesc,
Iar îngerii tot urcă și coboară
Şi magii către staul se grăbesc,
Cu vestea ce pământul înconjoară.
E-o noapte cum nicicând nu s-a văzut…
În Betleem, în ieslea cea săracă,
Mântuitorul lumii S-a născut
Şi heruvimi ‘naintea Lui se pleacă.
Nu s-a găsit un loc de poposit
Şi nici măcar un colț în vreo odaie,
În casa mea şi-a ta nu L-am primit
Şi S-a născut umil, pe pat de paie.
S-a întrupat ca Prunc nevinovat,
În cer şi pe pământ e sărbătoare,
El e Mesia, Rege şi-mpărat,
Veniți, să ne plecăm în adorare!
Te-aş colinda
Te-aş colinda în prag de sărbătoare, Cu dalbe flori şi-un altfel de Crăciun... Când peste-a inimii însingurare, Ninge şoptit în seara de Ajun... Se-aude dinspre ieri, ca o părere, Un vechi colind în grai nepământesc, Cu flori de gheață ninge peste ere Şi-n gând atâtea doruri năvălesc... Te-aş colinda în iarna ostenită, Cu dalbe flori din largul necuprins Când lacrima durerilor, trudită, În umbrele tăcerii te-a învins. Şi ninge ca în vremuri de-altădată... Zăpezile în suflet mi le-adun, Cu dalbe flori, sub cetina brumată, Să te colind în seara de Ajun...
Sfârşit de toamnă
Peste covorul frunzelor căzute, Călcâiul toamnei poartă-aceeaşi veste... Hoinare nostalgii mocnesc durute, Dintre apuse file de poveste... Coboară-un foşnet rece dinspre munte, Se-apleacă norii-n falduri argintate, Lăsând în urma lor zăpezi cărunte Şi flori de gheață, prin grădini, sculptate. În palma frunzei încă mai suspină Un ultim vers 'nainte de plecare, Când codrii-şi plâng amarul în surdină, Sorbind din cupa clipei trecătoare...
Acolo…
Acolo unde murmură izvorul Şi printre stânci coboară neînfrânt, În valea unde lăcrimează dorul, Pe firul ierbii legănat de vânt... Acolo unde-n lunca solitară, Pândește luna dintr-un cer senin Şi-acelaşi cânt de nai şi de vioară Se-aude-n al pământului suspin...Acolo unde codrii goi oftează Când rândunelele în zbor se duc, Când rând pe rând cocorii emigrează Şi se usucă frunzele de nuc...Acolo unde-s toamne-mbelşugate Iar primăverile nicicând nu mor Şi iarna ninge ca în basm prin sate Iar cerul verii n-are niciun nor... Acolo unde marea-şi cheamă valul Să mângâie nisipul iar şi iar Şi Dunărea îmbrățişează malul Urmându-şi tainic drumul milenar... Carpații-şi pun cununi de flori pe creste Şi sunt păstori cu turme la păscut, Acolo e-un tărâm ca de poveste, Acolo-i țara-n care m-am născut...
Resemnare
Scade ziua în clepsidră într-un ritm halucinant, Umbre reci, misterioase-şi plimbă pasul nonşalant, Cad secundele ucise sub a timpului arcadă Şi prin fața mea, tăcute, se perindă-n cavalcadă. Şi tot bat şi bat în mine clopote cu glasul stins, Dangătul prelung se frânge în albastrul necuprins Iar pe tâmpla-ncărunțită se mai cerne o-nserare, Pe când bobul din clepsidră mai cerşeşte o suflare. Şi tot cad şi cad din mine cioburi mici de efemer, Parc-aş vrea să pun hotare-n calea clipelor ce pier... Însă vremea nu aşteaptă, anii trec cu nepăsare Iar eu, bulgăre de tină, mă supun cu resemnare...
A mai trecut o toamnă peste noi
A mai trecut o toamnă peste noi, Bat clopotele-a dor şi-a despărțire Şi am rămas mai singuri şi mai goi, De-atâția paşi pierduți prin cimitire. Prea multe aripi frânte timpuriu, Prea multe inimi au uitat să bată Şi ne-a rămas în sufletul pustiu, Un gol şi-o lacrimă nemângâiată. Prea multe întrebări ce n-au răspuns, Prea multe visuri prematur ucise, Mocnesc durut tăcerile-n ascuns Iar vântul bate pe la porți închise... A-ngenuncheat şi frunza prin grădini, Amurgul sângerează-a suferință, Iar noi suntem mereu tot mai străini Şi tot mai distanțați şi-n neputință. A mai trecut o toamnă peste noi Şi-n gând şoptim aceeaşi rugăciune: Întoarce Doamne vremea înapoi Şi-aşterne curcubeul peste lume!
Oceane de singurătate
M-am exilat la capăt de pământ, Acolo unde marea-şi are începutul... Şi ca o pasăre cu zborul frânt, Ascult cum plânge a singurătate, vântul. M-am cuibărit pe-o margine de vis, Acolo unde ning tăceri peste cuvinte Şi-un fulg de nea ce coborâse din abis, S-a prefăcut pe-obraz în lacrimă fierbinte. Am frânt un colț de suflet, rând pe rând, Am dăruit din tot ce sunt, la fiecare... Dar m-am trezit, amarul cupei bând Şi-am tras în gândul meu, silențios, zăvoare. Se-aude dinspre zare murmurând, Un cântec trist de lebădă, pierdut în noapte... Şi-n inimă se zbate-un dor flămând, Ce-adună-n piept oceane de singurătate.
Vas de lut (Acrostith)
𝗩as de lut fragil şi tandru, aşezat pe-un colț de viață, 𝗜nimă sculptată-n tină cu iubire şi candoare, 𝗢rizont deschis spre-o caldă şi senină dimineață, 𝗟impede precum albastrul din petala de cicoare... 𝗘şti un val trudit de mare, eşti condeiul care scrie, 𝗧rena nopții care poartă-n faldu-i stropi de reverie, 𝗔lbul crin ce-nclină cupa cu a mirului magie... 𝗔ripă spre zare-ntinsă printre ramuri desfrunzite, 𝗡or purtat în fapt de seară pân' la margini de genune, 𝗗ulce şoaptă legănată-n poala clipei ațipite, 𝗥oua ce coboară zilnic, firul ierbii să-ncunune, 𝗘şti un vers de poezie prins în voal de neuitare 𝗜ar în lumea ta e numai nostalgie şi visare...
Pe țărm de suflet
Am strâns albastrul nopții-n călimară, Adăpostit la umbra unui vis, Sub pleoapa lunii cu priviri de ceară, Ce-şi picura tăcerea în abis. Ningea o linişte pe țărm de suflet... În Carul Mare m-am urcat din mers Dar m-am oprit din fermecatu-mi umblet, Să scriu c-un colț de stea, pe cer, un vers. Tot legănate-n fald de reverie, Silabele-mi zâmbeau provocator, Iar eu m-aş fi ascuns în poezie, În universul ei nemuritor... Am strâns albastrul nopții-n călimară... Condeiul mai cerea un strop de mir, Să soarbă pentru-a nu ştiu câta oară, Seninul din al visului potir.
În poala-nserării
Păşind pe covor de lumini selenare, Târziul coboară-n cascade de-albastru. Clipesc prin unghere, timid, felinare Şi-n poala-nserării mijeşte un astru. Cresc umbre-alungite în foşnet de şoapte Şi-un dangăt prelung, frânt sub negura deasă, Dispare-n neant pe-o felie de noapte, Când luna tresare din vis, somnoroasă. Cad cioburi de gând peste nude cuvinte, Curg rime-n silabe sortite uitării... Condeiul adoarme pe-o coală cuminte Şi ninge-o tăcere pe tâmpla visării...
Renaştem din poeme
Zburăm cu albe aripi înspre galaxii, Tot rătăcind purtați prin lumi boeme, Cu gândul legănat de-albastre insomnii, Ce-şi picură amarul în poeme. Şoptiri de suflet toarnă în taină din abis, Prin călimări, silabele rămase, Când muza reapare între somn şi vis, Înveşmântată-n straie de mătase... Suntem doar abur risipit în univers Şi-n clipa ce apune cu durere, Frânturi de doruri cad pe-un ultim vers Şi-n urma noastră plouă cu tăcere... Zburăm cu albe aripi înspre galaxii, Printre metafore, condeiul geme, Din pagini de nemuritoare poezii, Ne naştem înc-o dată peste vreme...
Tăceri din gânduri nerostite
E mult mai toamnă astăzi decât ieri, Rugina se preface-n flori de gheață, Cad cioburi de lumină-n mlădieri, Din nesfârşit peste tăcutul dor de viață. Se zbate clipa-n gândul nerostit Să pună stavili noi în calea nopții Şi-n răzvrătiri nebune, s-au pornit Să curgă lacrimi ne-ndurate-n palma sorții. E mult mai toamnă astăzi decât ieri, Ascultă şoapta boabelor de rouă... E-un cântec rătăcind spre nicăieri Iar peste pribegii de gând şi suflet, plouă...
Am fost…
Am fost bob firav de rouă strâns în palma unei flori, Lacrimă întârziată pe sub geană uneori, Între vis şi împlinire am fost semn de întrebare Şi mi-am aninat dorința printre stele căzătoare. Am fost fulger de lumină într-un fald de curcubeu, Puful alb de păpădie spulberat instantaneu, Am fost nufăr singuratic pe sub sălcii plângătoare, Sprijinind pe umeri cerul cu albastru-i de cicoare. Am fost aripă întinsă-n zbor înalt spre infinit, Valul frământat de mare murmurând neobosit, Pe nisipul din clepsidră mi-am clădit palat din visuri Şi-am cules deşertăciune pân' la margini de abisuri. Am fost vers de poezie, un ecou purtat de vânt, Un acord de simfonie, o silabă-ntr-un cuvânt, Vas fragil născut din tină, flacără de lumânare, Cânt de lebădă în noapte, un suspin, doar o suflare... Printre doruri şi speranțe, pân' la capăt de cărare, Am fost EU... dar pe pământ, n-am trăit la întâmplare...
Sunt
Sunt licăr de lumină scurs din soare, Sunt vas de lut cu suflet visător, Un strop pierdut într-un talaz de mare, În Univers sunt doar un fir de nor. Sunt pulbere de stele căzătoare, Sunt bob de rouă-n palma unei flori, O şoaptă rătăcind la întâmplare, Sunt un ecou în strune de viori... Sunt lacrimă născută din durere, Sunt strigăt mut al gândului pribeag, O flacără ce pâlpâie-n tăcere, Sunt vis îngenuncheat pe-al zilei prag. Sunt toate la un loc şi fiecare, Sunt trup şi suflet tainic, călător, Sunt umbra pregătită de plecare, O frunză-n vânt, un abur trecător... Sunt dor pe-a infinitului coloană, Sunt curcubeu pe cerul mohorât, Un fulg timid de nea topit pe geană, Sunt doar un om, un simplu om şi-atât!
Ascultă marea!
Nu doarme valul încă Şi marea nu mai tace, Sub negura adâncă Ce-n falduri se desface. Plâng crestele-nspumate, Catargele se frâng, Plâng albatroşi departe, Când nori de plumb se strâng. Şi-n noaptea-ntunecată, Cu unduiri stângace, O barcă-ntârziată, În zbucium se complace. La margini de genune, Lovit de stânci, talazul, Se zbate să-şi adune Spre țărm, trudit, necazul. O rază ațipită Mi-alunecă sub pleoapă, Lumina-i risipită, În suflet să-mi încapă. Nu doarme valul încă, Dar marea, de-acum tace, Iar negura adâncă În falduri se desface...
Cioburi de suflet
Peste zidurile de marmură ale nopții, se înalță o aripă de lumină, desenând un palid rotocol pe bolta senină. Hoinărind spre neunde, m-am oprit să-mi odihnesc neliniştea pe țărmul însingurat al mării. În poala unui val, Luna îşi leagănă nesomnul sub şoptirile albastre ale întunericului. Din căuşul palmei desculțe, sorb lacrimile cerului ce curg în răcoarea clipei peste cioburi de suflet obosit. E linişte... E noapte... Şi parcă timpul s-a oprit...
Regina nopții
Lunecând pe bolta-albastră, M-a surprins aseară Luna... Contemplând-o la fereastră, I-am făcut uşor cu mâna. S-a oprit cu gestu-i candid, Să-mi arunce o privire Şi-am zărit pe chipu-i palid, O timită licărire. Cufundată în visare, Am poftit-o-aici, la cină, Aş fi vrut să se coboare Pe o rază de lumină. Mi-a zâmbit cu nepăsare Din al lumilor mister, Sub a nopții revărsare, S-a întors apoi pe cer... Şi-am rămas privind la stele... Bolta scânteia departe, Pe când Luna, printre ele, Îşi croia cărări în noapte. M-am lăsat în voia sorții, Însetată de lumină, Implorând Regina Nopții, La fereastra-mi să revină.
Atâta dor…
Atâta dor Am adunat, Rătăcitor Şi-nsingurat... Atâta dor Neliniştit, Sfâşietor, Arzând mocnit... Atâta dor, Un dor aprins, Stăruitor, În lacrimi stins... Atâta dor Nestăvilit, Ca un izvor Neobosit... Atâta dor În nopți pustii, Purtat în zbor Spre galaxii... M-atinge-n taină un fior Şi-n Carul Mare mă strecor Cu aripă de visător De-atâta dor, De-atâta dor...
Ecoul silabei
Uneori îmi descalț sufletul să umble tiptil pe nisipul cald al viselor printre urme şi umbre... M-aşez pe-un colț de reverie s-ascult ecoul ce desparte tăcerea-n silabe... Mi-aştern un pat din doruri, şi mă-nvelesc cu rime-n culori de fantezie ce curg apoi în slove pe coala de hârtie... Uneori îmi descalț sufletul să umble tiptil pe nisipul cald al viselor printre urme şi umbre... M-aşez pe-un colț de reverie s-ascult cum şoapta-ntârziată dictează-ncet condeiului să scrie, în timp ce clipa se prelinge-n picături de poezie...
Între lacrimă şi zâmbet
Între lacrimă şi zâmbet, văduvit de libertate, Pân' la margini de genune, bietul fir de lut se zbate... Lacrima,-n privire frântă, sufletul îl linişteşte Şi ca dup-o ploaie caldă, zâmbetul se limpezeşte. Între lacrimă şi zâmbet am pus legământ de pace: Când am zâmbetul pe buze, lacrima din suflet tace Iar când lacrima trudită îmi alunecă sub pleoape, Zâmbetul o şterge-n grabă, înflorindu-mi mai aproape. Curcubeul se revarsă după apriga furtună, Peste însetatu-mi suflet, cu balsam de voie bună. Fermecat de-a lui magie, de pe-o margine de vis, Strâng petalele căzute, într-un zâmbet larg deschis... Soarele trimite tandru, un surâs în bob de rouă, Să culeg în zorii zilei stropi, cu mâinile-amândouă... Din căuşul palmei soarbe cu nesaț al meu destin, Mir albastru cu savoare de zâmbet diamantin.
E toamnă peste toamna mea
Pe-al nopții cer cu gene plumbuite, Mi-agăț dorința într-un colț de stea. Înrourate, clipele cernite, Îmbătrânesc lumini sub pleoapa-mi grea. A-ncărunțit culoarea în petale, Copacii-şi plâng destinul amurgit, Când toamna-şi toarnă mirul în pocale, Şi-a ei savoare-n suflet desfrunzit. Se ceartă vântul cu-ale serii umbre, Foşnind în trena-i falduri brumării, Lumina se destramă-n neguri sumbre, Brodate-n tivul frunzei arămii... Şi port în mine-o teamă de-nserare, Bat clopotele-a jale-nnăbuşit... Ca un balsam pe rana care doare Cad stropi de ploaie-n verdele strivit. Penelul toamnei poartă o poveste, Ce-ascunde-un dor de viață nerostit, Un dor de tot ce-a fost şi nu mai este, Prin veştede-anotimpuri potopit.
În ceasul crizantemelor târzii
Uşoare umbre cresc dezlănțuite, Septembrie aproape a trecut... În filmul mut al toamnei răzvrătite, Hoinare nostalgii mocnesc durut. Octombrie aprinde-n lampioane, Prin reci unghere, palide lumini... Şi plâng cărările de paşi orfane, Îngenuncheată-i frunza în grădini. Am naufragiat pe-un vers de seară, În ceasul crizantemelor târzii, Ucise sub a timpului povară, Cu revărsări de-amurguri sângerii. Pe portativul vieții, în surdină, Fug toamnele-ntr-un veşnic contratimp, Să toarne din potire de rugină, Suspine, peste-apusul anotimp.
Din două aripi…
Din două aripi, zbor cuminte Ce-mbrățişează necuprinsul, Să poarte spre-mplinire visul Păstrat în suflet de părinte... Din două aripi, zbor spre soare, Născut din dorul de lumină În suflet fraged, fără vină, Nemărginirea să măsoare... Din două aripi, zbor spre stele, Țesut cu fir de nemurire, Un zbor înalt, fără oprire, Cu clipe dulci sau zile grele... Din două aripi, zbor spre viață, Printre furtuni şi frământare, O nesfârşită căutare, De-o prea senină dimineaţă. Noi am ucis adesea visul Născut în suflet de copil Şi-n locul lui, aşa, tiptil, Am strecurat uşor abisul. Eu n-aş lăsa să zboare clipa, Să-mi jefuiască fericirea Şi n-aş lăsa ca ne-mplinirea Să-i frângă zborului aripa...
E-atâta toamnă…
M-am prins în vals cu toamna prin parcul plin de frunze Ce-aleargă-n ritm agonic sub bolta plumburie. Amurgul se coboară printre şoptiri de muze, C-un tainic vers de seară pe-o lacrimă târzie... Mă-ntorc tăcut pe-aleea fântânilor, prin timpuri, S-ascult din nou ecoul izvoarelor departe... Şi-o tristă simfonie ascunsă-ntre-anotimpuri, Îmi picură în suflet melancolii deşarte. Un cânt suav de greieri ca un ecou de flaut, Îmi leagănă nesomnul cu dulcea lui magie... Printre-alungite umbre, poteci spre vis îmi caut, Când miezul nopții bate iar luna întârzie. Potop de bogăție a-nveşmântat grădina, Cu ale toamnei rochii-n culori de fantezie Şi-mi pare că-ntre neguri s-a rătăcit lumina, Purtându-mi dimineața în trena-i brumărie. În sufletu-mi e ploaie, plâng strune de vioară, M-aşteaptă-o altă toamnă sub ramuri întristate, Pe-un colț de cer stau îngeri veghind cu ochi de ceară, Să-mi risipească norii şi gândurile toate... A-mbătrânit pădurea, s-a-ntors rugina-n vie, Din tot ce-a fost odată lumină şi culoare, Mi-a mai rămas arama din frunza străvezie, Ce am strivit-o-n palmă, fără să ştiu c-o doare. E-atâta toamnă-n juru-mi, nici fluturi nu mai zboară, Amurgul sângerează, clepsidra e pustie, În piept suspină-n taină eterna primăvară Ce-nmugureşte-n mine un dor de veşnicie.
Constatare
Pe-un colț uitat de lume mi-am aşezat cuminte, La umbra fericirii, între real şi vis, Grădina mea cu doruri şi visuri ne-mplinite Să-mi înflorească-n cale c-un nou destin, rescris. Şi i-am pavat aleea cu stropi de reverie, I-am agățat deasupra albastrul necuprins, Să nu-mi mai pară bolta anostă, cenuşie, Pe cerul dimineții, un soare i-am aprins. Dar am cules amarul în boabele de rouă, Frânturi de fericire mi-au nins printre dureri, Am adunat iluzii cu mâinile-amândouă Şi-am strâns în suflet toamne şi ierni şi primăveri.... Mi-s tălpile-obosite de-atâta alergare Iar sufletul mi-e rană şi-aproape s-a -nnoptat, Cu freamăt, în grădină se-ntoarce-o dulce boare Ce-n muguri de speranță preschimbă-al meu oftat. Am vrut să-mi țes povestea din zâmbet şi culoare, Să-mi fac poteci prin noapte din străluciri de stea, Şi-am înteles că-n viață, după furtuni răsare Un curcubeu al păcii chiar şi-n grădina mea.
Zâmbeşte!
Întoarce-ți fața către soare, Când sufletul ți-e desfrunzit, Mai lasă zâmbetul să zboare Şi peste visul ne-mplinit! Zâmbeşte când e-n suflet pace Dar şi în vreme de război! Un zâmbet poate să împace Furtuni năpraznice, în noi.Atinge-mi inima c-un zâmbet, Chiar dacă trist şi singur eşti, Cu ochii grei de-atâta plânset, Mai ai motive să zâmbeşti! Opreşte-ți pasul pe cărare, Când eşti de lacrimi jefuit, Degeaba soarele răsare, Degeaba, dacă n-ai zâmbit! Zâmbeşte azi, zâmbeşte mâine, Zâmbeşte sincer şi deschis! Prin ploi de lacrimi cu suspine, Drumu-i cu semnul "interzis". Mai sus de nori e-aşa lumină, Zâmbeşte, chiar de-ai ostenit! C-un zâmbet, bolta se-nsenină, Zâmbeşte, dacă n-ai zâmbit!
Andante
Dimineți cu voal de ceață Peste-al cerului senin, Plâng desculțe prin fâneață, Anotimpul în declin. De pe bolta plumburie, Curge lin pe portativ, În acord de rapsodie, Toamna, la superlativ. Cu alai de bogăție Şi arome prin grădini, S-au întors strugurii-n vie, Cu podoabe de ciorchini. Un andante, lin, valsează Codrii-n straie ruginii Iar cocorii emigrează, Cuiburile-s prea pustii... De sub frunza ce suspină Ca la ultimul ei bal, Cântă greierii-n surdină... Ce nostalgic recital! Pe potecile pierdute, Paşii sunt tot mai puțini, Număr toamnele trecute Printre umbre şi lumini. Muza mea e însăşi Toamna, Ce s-a-ntors cu-ai zilei zori, Să amestece de-a valma O suită de culori. Din penelu-i trist, arama, În nuanțe de mister, Melancolic, trece vama, Ca un dar venit din cer.
Între noapte şi zi
Pe un colț de noapte-albastră, Ferecată-n lumea-i lină, Şade-n cer, deasupra noastră, Nemişcată, Luna plină. Poartă straie de lumină Iar privirea ei măiastră, Strălucind diamantină, Îmi pătrunde prin fereastră. Din felia mea de lume, Înspre alte zări celeste, Printre stropi de-argint şi brume, Mă strecor ca-ntr-o poveste. Un ecou prelung aleargă... Glas de corn în miezul nopţii, Colindând pădurea largă, Ca un cerb în voia sorții. Printre nori, c-o tremurare, Suie-n taină visu-mi dulce Sub a zorilor răcoare, Pe când Luna-ncet se duce...
Dilemă
Ori e nouă, ori e şase, Nu mai înțeleg nimic! Chiar am dubii serioase Dar... să judecăm un pic... Eu aş spune că e nouă... Însă tu, un şase vezi, Când părerile sunt două, Pentru care să pledezi?! Şase, nouă, şase, nouă, Nici nu ştii ce să mai crezi, Când pozițiile-amândouă, Rând pe rând aduc dovezi. Ți-aş lansa o provocare: Vino-aici în locul meu! Dup-o altă abordare, Vei vedea tot cum văd eu. Pentru că-n realitate, Dacă stai să cumpăneşti, Amândoi avem dreptate, Dar... depinde cum priveşti...
Mi-e toamnă
Ca un râu de nostalgie curge-a toamnei simfonie, Invocând pe portative doruri şi melancolie... Vântul poartă pe alei frunze arămii-n spirale, În grădină-s pomii goi, cântă greierii a jale. Norii-şi scutură cenuşa de pe bolta plumburie, Peste codrul care-şi plimbă mândru trena ruginie... Singuratic, plânge-un dor pe la cuiburile goale, Când tăceri flămânde-nghit tot ce întâlnesc în cale. Se aştern încet poeme fermecate pe cărare, Răscolind în al meu suflet anotimpul care moare. Mă simt singur şi pustiu, c-a trecut prea iute vara, Mai pustiu ca un cocor care-şi părăsește țara...
Toamnă şi-atât
Lacrimi de nor Frunze în zbor Aripi de vânt Schimb de veşmânt Stol de cocori Brumă în zori Cer plumburiu Codru-arămiu Greieri la bal Trist recital Livezi şi vii Holde-aurii Grâne-n hambar Must în pahar Iz de gutui Dulci-amărui Țărm amuțit Val ostenit Stropi pe nisip Umbre pe chip Văi ruginii Alei pustii Foşnet în lan Bacovian Freamăt ne-nfrânt Toamnă... şi-atât.
Dialog poetic
Am întâlnit pe-un colț de vis Un suflet poezie O clipă doar am coincis, C-aşa a fost să fie... (Violeta Andrei Stoicescu) O clipă ne-am îmbrățișat, În regăsiri de suflet, Poemele ne-au mângâiat Al chipurilor zâmbet... (Daniela Konovală) A fost de-ajuns în lutu-acest' Să-ți întâlnesc privirea! Noi una suntem, gând ceresc Ne-a rânduit menirea, (Daniela Konovală) Să fim crâmpei de absolut În șoapte pământene, Surori în inimă și gând ,,Horind" printre poeme. (Daniela Konovală)
Mi-e-aşa de dor…
Afară e urât şi plouă, Eu stau la geam cu tine-n gând... Purtat pe-un colț de lună nouă, Mă-ngenunchează-un dor flămând. Suspină orologiu-n noapte, Copacii goi au adormit, Se-amestecă tăceri cu şoapte Iar timpul parcă s-a oprit. Mi-e dor să-mi odihnesc privirea Pe chipu-ți blând, fără egal, Să sorb din ochii tăi iubirea, Curată ca un crin regal.Şi simt cum mâna ta m-atinge Şi-aştept să intre cineva... E-aşa pustiu şi-n juru-mi ninge Cu amintiri de catifea. Tăcută, toamna îmi strecoară În inimă, un trist fior Şi-n suflet simt o grea povară, De-atâta dor, de-atâta dor...
Nostalgie
Dansează frunzele cu vântul Şi-un freamăt lin coboară, Copacii-şi leapădă veşmântul Către sfârşit de vară. Cu adieri de nostalgie Alt anotimp se-arată, Să-şi poarte trena ruginie Sub zarea-nlăcrimată. Se-mbracă-n strai de plumb seninul, Când norii se adună, Să toarne din potir preaplinul Şi fulgeră... şi tună... Se-adună holdele-n grânare Din zori şi până-n noapte Şi amiroase-a-ndestulare, A must şi-a mere coapte. Cuprinşi de-o tainică beție, Plâng greierii spre seară, Aeeaşi tristă melodie... Şi-n noi e toamnă iară.
Foşnet de toamnă
Pierdute ca-ntr-un zbor de fluturi, Dansează frunzele-nsetate De-un tainic dor de libertate, Printre-anotimpuri. Pe-acorduri triste de vioară Şi cânt de greieri în surdină, Se-ascunde verdele-n rugină, E toamnă-afară. Coboară bruma-n pas cu zorii Iar codru-şi murmură povestea, Cu foşnet lin aleargă vestea... Se duc cocorii. E-atâta dor şi nostalgie În fiecare-apus de soare Ce-adună-n vers spre neuitare, O rapsodie. Plâng norii a sfârşit de vară Şi-n sufletele noastre pline De tot ce e frumos şi bine, E toamnă iară.
Contraste
Călătorim prin lumea de contraste, Cu bucurii, amaruri, suferinți, Ne regăsim prin timp şi spații vaste, Pe drumul ce-l urmăm cu paşi cuminți. Prin labirint de neguri şi lumină, Prin văi adânci, pe culmi de neatins, Trecutul şi prezentul se îmbină Cu ere-ndepărtate, ce s-au stins... Atraşi de noi tărâmuri de contraste, Păşim printre-adevăruri şi minciuni, Trudiți şi-mpovărați de griji nefaste, Nemuritori şi tineri, dar bătrâni... Călătorim printre lumini şi umbre, Purtăm cu noi apusele iubiri, Adesea ne-mpresoară gânduri sumbre, Dar ne-amăgim cu vise şi-amintiri... Şi viața se perindă-n cavalcadă, Furtuni ne mai doboară uneori lar anii se îndreaptă în cascadă, Spre orizont, ca norii trecători...
In memoriam (tatălui meu)
Azi m-am întors pe drumul de-altădată, Cu sufletul cuprins de nostalgie, La ceas târziu, pe-o lacrimă purtată, De versul ce-mpleteai cu măiestrie... Mi-e-aşa de dor... dar totul e tăcere, Condeiul tău demult a amuțit Şi-aud din depărtări, ca o părere, Ecou de poezie-n asfințit... Păstrez în gând şi-n inimă sculptată, Ca pe-o comoară, amintirea-ți vie, Nici zilele, nici anii n-or să poată Să-ți stingă glasul, dor să nu-mi mai fie...
Ferestre de suflet
Mi-e sufletul fereastră către cer În care se-oglindeşte-n zori seninul... Chiar dacă noaptea-n straie de mister, Îmi mai umbreşte uneori destinul. Mi-e sufletul fereastră către cer, În care bat furtuni când dorul doare, Când pasul rătăcit şi prea stingher, Se poticneşte-adesea pe cărare... Mi-e sufletul fereastră către cer, Prin care intră raza de lumină Trimisă ca un tainic mesager, Să-mi fie far în seri cu lună plină. Mi-e sufletul fereastră către cer, Prin care mă strecor ca-ntr-o poveste, Să pot cuprinde timpul efemer, Să-ntorc din drum ce-a fost şi nu mai este. Mi-e sufletul fereastră către vis, Fără de care viața-ar fi pustie, Un vis cu rădăcini în Paradis, Un vis născut din dor de veşnicie.
De ziua mea
De ziua mea nu-mi fac cadou nimic, Mi-ajung doar câteva petale de visare, Un vers de poezie îmi dedic Şi-adaug în grădina vieții înc-o floare. Cu-acelaşi suflet tandru de copil Mă poartă pasul pe a timpului cărare... A mai trecut un an... aşa, tiptil Dar vine altul, cu o nouă provocare. De ziua mea nu-mi fac cadou nimic, Îmi e de-ajuns să văd cum soarele răsare... Azi am decis să nu renunț, să nu abdic Şi să aşez în calea vremilor hotare. De ziua mea nu-mi fac cadou nimic, Cer zorilor un strop de rouă drept urare Iar nopții să mă poarte-n Carul Mic Spre rădăcini de cer cu lumi nemuritoare. De ziua mea nu-mi fac cadou nimic, De fapt e-o simplă zi, la fel ca orişicare Dar parc-aş vrea să mai rămână-un pic, Să uit că viața-i doar o umbră trecătoare...
Oraşul nufăr
Gondolier, mai spune-mi, mai spune-mi iar povestea Despre oraşul nufăr pe ape de cristal, Pictează-mi-l pe suflet, să duc cu mine vestea Despre-un tărâm cu punți şi măşti de carnaval... Sub un balcon se-aude, când seara lin coboară, O veche melodie a unui trubadur Ce-nvăluie tăcerea-n acorduri de vioară Şi-aşterne nostalgia pe liniştea din jur. Se-aprind lumini şi noaptea îşi cerne-ncet albastrul, Un pescăruş, departe, se leagănă pe-un val... Gondolier, priveşte cum se-oglindeşte astrul În unduiri feline, acolo, lângă mal! Răsar timid pe boltă, sclipind, câteva stele, Amurgul îşi desface pe zare-un roşu fald... Un cald fior pătrunde în gândurile mele Şi-n străluciri se-mbracă cetatea de smarald. Perechi-perechi de umbre se-opresc pe la vitrine Şi se privesc şăgalnic în son venețian, Oraşul se îmbracă-n topaze şi rubine, Surprins parcă sub vraja unui magician. Străbat de la taverne ecouri în surdină Iar luna îmi aruncă priviri de porțelan, Tresar ca dintr-un vis când gondola se înclină, Gondolieru-ajunge prea iute la liman.
Zbor spre înălțimi
Cu aripi de vultur mă-nalț peste neguri Sub vraja ce umple al clipei delir, Să sorb din seninul ce toarnă din ceruri Albastrul ascuns în al zilei potir. Privesc cum se-adapă din el răsăritul Ce-nvăluie zarea-n sclipiri de safir, Când roua-n adânc îşi presară argintul, Să mângâie floarea cu dulcele-i mir... Pe boltă o rază de foc scânteiază Iar aripa-mi zboară din nou spre pământ Şi simt cum o pace în suflet se-aşază... Din vis mă trezeşte o boare de vânt. Se-aude-un ecou ca o dulce chemare Ce-mi leagănă gândul rătăcitor... Lumina-şi aşterne a ei sărutare Şi-mi ninge în gând cu petale de dor. Mi-e sufletul aripă-ntinsă spre zare, Plutind peste noapte spre limpezimi, Un abur ce suie spre neuitare, O şoaptă purtată în zbor spre-nălțimi...
Gând rebel
Într-o lume prea grăbită, De tumult învăluită, Mă opresc din vreme-n vreme Să ascult cum vântul geme... Gânduri mii se zbat în minte, Toarnă şoapte în cuvinte Şi le-alungă-n veşnicie Îmbrăcate-n fantezie. Hoinărind la întâmplare Se amestecă în zare Şi pornesc la pas cu visul, Străbătând întreg abisul. Dar deodată vântul tace Iar în gând coboară pace Risipind a minții ceață Şi renaşte-un dor de viață. Roua strânsă-ntr-o petală, Sufletul trudit îmi spală Şi-l mângâie cu sfială Murmurând acea zicală: „Gânduri multe fără treabă, Dovedesc o minte slabă.”
Apus de soare dincolo de nori
Dincolo de nori, cerul pregăteşte un spectacol infinit de lumină şi culoare pictat pe orizont în formă de apus de soare... în timp ce umbre reci şi negre îşi fac încet, încet, înspre pământ cărare. E înserare... De-acum, de dincolo de nori străbat prin întuneric în tăcere lumini stelare... Sub pleoapa nopții se-aşterne-o linişte adâncă peste zare. Şi înc-o zi se duce la culcare...
Ploaie de vară
Arşița verii, Glasul tăcerii... Cheamă spre seară Ploaia de vară. Raza de soare Cu resemnare Se pierde-n zare În grabă mare... Natura-i toată Încețoşată... Norii se-adună, Deodată tună, Fulgere albe Se prind în salbe. În depărtare, Sub frământare, Un val de mare Stă în picioare. Vântul aleargă, Urma să-i şteargă C-o adiere Şi-ndată piere... Stropi grei de ploaie Curg în şiroaie. Lanul fierbinte Tace cuminte... Chiar dac-afară Plouă a vară. Iar pe răzoare E sărbătoare Şi în grădină, Ca o cortină Coboară lină O boare fină... Zefirul tace, Noapte se face, Luna-şi presară Argintul iară... Ce uşurare! Din nou răcoare!
Mi-e bine…
Cerul coboară albastru-n fântână, În apa rece lumina-şi fărâmă... Sorb din răcoarea ce-ajunge la mine. Mi-e bine. Stau în tăcere, cu buze-nsetate, Se-ntorc din drum amintiri exilate, Cu palme de suflet vadra s-o-ncline Spre mine. Cumpăna vremii îşi leagănă dorul Şi din adânc izvorăşte fiorul, Tremură zarea-n culori opaline, Mi-e bine. Simt cum se-ntinde o oază cerească, Din inimă seceta să-mi răpească Şi-acelaşi refren în gând îmi revine: Mi-e bine. Pe drumul ce suie spre vechea fântână, Adesea mă-ntorc cu tăcerea de mână Şi-un dulce venin îmi aleargă prin vine... Mi-e bine.
Muguri de speranță
"Bolnavi de speranță, aşteptăm întruna", Ne hrănim cu vise sub povara grea... Prindem câte-o rază când se-aprinde luna Şi ne țesem aripi noi din colb de stea. Din clepsidra vieții clipa-ncet dispare, Ca un abur piere tot ce-a mai rămas... Dar speranța-n suflet e nemuritoare, Ea rămâne până-n cel din urmă ceas. Rătăcim adesea prin furtuni uitate... Dincolo de nori e-al păcii curcubeu Care ne-aminteşte azi că peste toate, Flacăra speranței e doar Dumnezeu. *Primul vers este citat din Emil Cioran.
Nelinişte
Sunt valul înspumat pe-o mare-albastră, Tot legănat de vremuri în unduiri retard, Tresar când luna-mi bate în fereastră... Printre-amintiri cernite, bătrâne raze ard. Mi-e sufletul ca bolta în furtună, Un freamăt îmi strecoară prea dulci fiori în gând... Te văd zâmbind, păşim sub clar de lună, Prin labirint de noapte, peste abis visând... Ți-am dăruit iubirea ca pe-o floare, N-am să-nțeleg vreodată de ce te-ai depărtat, Prăpastia însingurării doare, S-au strâns atâtea taine-n al inimii oftat... Sunt valul înspumat pe-o mare-albastră, Un dor sălbatic arde în inimă nestins, A naufragiat iubirea noastră, Purtată de talazuri spre largul necuprins...
Regăsire
În poarta casei mele văd copilăria... Pe vechiul drum mă-ntorc cu-atâta dor, Mi-aştern în poezie astăzi nostalgia Şi-n lumea-i fermecată mă strecor. Cu paşi rătăcitori mergând tăcut şi-alene, M-am tot pierdut pe cale printre spini Şi m-am trezit cu roua zorilor pe gene, Pe banca din grădină, printre crini. Atâtea amintiri îmi reînvie, Din doruri adunate peste ani... M-au bântuit furtuni în pribegie, Cu-arome de trăiri printre castani. Când mi se face dor şi gândul zboară Spre-acel tărâm de basm nemuritor, Îl retrăiesc în vis când seara lin coboară Şi mi-e de-ajuns să simt al inimii fior. Ramâi în lumea ta ca de poveste, Dar dacă mâine-ai să te-ntorci cumva, Trimite-mi un răvaş, să-mi dea de veste, Căci vreau să regăsesc copilăria mea!
În luna lui Cuptor
Scăldată-n razele de soare, Sub murmur rece de izvor, Se-ntoarce-o filă-n calendare, E luna lui cuptor. Se-aude zgomot de tractoare, Şi-un dans de colb cu iz de dor, Se pierde-ncet, plutind în zare, În luna lui cuptor. Se-alintă spicul pe ogoare Şi se mai strânge câte-un nor, Ce piere-apoi în depărtare, În luna lui cuptor. Văzduhul prăfuit tresare Când mii de păsări trec în zbor Spre malul apei curgătoare, În luna lui cuptor. Sub crengi de sălcii încâlcite, Trudit de soarele-arzător, Căldura zilei mă trimite În luna lui cuptor. Vibrează-n suflet o chemare, Ce-mi poartă gândul călător, Şi mă opresc pe țărm de mare, În luna lui cuptor. Zefirul mângâie spre seară, Cu foşnet, lanul de porumb... Iar uneori, aşa-ntr-o doară, Se-adună norii ca de plumb, Vestind furtuna trecătoare, Cu fulger alb strălucitor, Purtând pe brațe-a ei răcoare, În luna lui cuptor.
Glasul tăcerilor
M-am oprit din zbor spre seară Lângă chipul tău durut... Mă priveai cu ochi de ceară, Dăltuit în rece lut. Vântul legăna-n tăcere, Ca un veşnic trubadur, Amintiri din alte ere Peste liniştea din jur. Aş fi vrut să-ți fiu aripă Înspre cerul cristalin, Dar destinul, într-o clipă, Ți-a frânt zborul spre senin... Şi nu-i nimeni să-mi asculte Azi al inimii frământ, Dor, nelinişti, lacrimi multe, Se aştern peste cuvânt. Alergăm pe-a vremii scară, Anii vieții-s prea puțini, Sub a timpului povară Suntem singuri şi străini...
Că te-am iubit, îmi cer iertare
Te-am întâlnit azi-noapte-n vis, Tot hoinărind la întâmplare... Păşind la braț prin paradis, Eu ți-am furat o-mbrățişare. Dar zorii clipa mi-au ucis, Şi-s condamnat la renunțare... Cu glas duios, mi-ai spus că pleci, Şi te-ai pierdut în nemurire... Eu am rămas cu ochii reci, Pătruns de greaua despărțire... Iar fermecatele poteci Îmi sunt de-acum doar amintire. Să nu mă cerți dacă mi-e dor, Şi mă gândesc mereu la tine... Sunt doar un simplu călător, Purtat de-un nor spre zări senine, Şi-n vis adesea mă strecor, Un leac să-mi fii printre suspine. Te văd cum urci pe-acelaşi drum, Iar inima îmi bate tare... Şi-aş vrea să-ți spun, dar nu ştiu cum, Că mi-eşti balsam şi alinare. Sunt vinovat! Dar vin acum, Că te-am iubit, să-mi cer iertare!
Peregrin peste timp
Se scurge-ncet, cu nepăsare timpul,
Târziul îşi coboară privirea spre zenit,
Şi-a mai rămas un dram din anotimpul
Ce-şi scutură mirajul, de vreme-ncărunțit.
Minutele aleargă în tăcere,
Clepsidra-şi plânge-n taină destinul amurgit,
Cerşind o biată clipă printre ere,
Din visul care piere-n iluzii risipit...
Nu te opri nicicând din alergare,
În cale să îți ningă cu file de poveşti,
Din care-apoi să-ți faci poteci spre neuitare,
Căci viața ți-este dată, ca-n basm să o trăiești...
Vine vara, vine!
Foşnet verde, freamăt lin, Zumzet de albine, Cer albastru, cristalin, Cu priviri senine... Spic cu bobul auriu, Mângâiat de soare, Vals în mov şi vioriu, De cireşe-amare... Apă rece de izvor, Dulce melodie, Strop de nor răcoritor, Lacrimă târzie... Lungi vacanțe la bunici, Joc şi sărbătoare, Păsări, gâze, licurici, Dans de colb în zare... Zâmbet cald pe-al zilei chip Oglindit în mare, Şi castele de nisip Sub a serii boare... Adieri cu iz de tei Împletite-n şoapte, Cânt de greieri pe alei, Blând zefir în noapte... Zbor de fluturi, murmur fin, Pe poteci alpine, Răsărit diamantin, Vine vara, vine!
Spune-mi, inimă!
Spune-mi, inimă, de ce... crezi că tu le ştii pe toate... De ce-mi ții captive-n piept simțăminte exilate... Spune-mi, inimă, de ce lăcrimezi când dorul doare... Şi în nopți târzii te-ascunzi pe tărâmuri de visare... Spune-mi, inimă, de ce îmi zâmbeşti cu nonşalanță, Înclinând sub paşi de plumb a destinului balanță... Lasă cugetul să-ți spună când să stai, sau când să pleci, Nostalgiile să-ți poarte pe-ale timpului poteci... Cumpăneşte cum să faci ca să îți păstrezi calibrul, Dă-mi o clipă de răgaz, să-mi recapăt echilibrul!
Nostalgii
Ai luat cu tine bucuria Şi ai plecat spre nicăieri, Lăsând în urmă nostalgia, În şoapte smulse din tăceri. Mi-e sufletul pustiu şi plânge, Sunt pasăre cu zborul frânt... Pe-o lacrimă-n priviri mi-ajunge Valsând, al inimii frământ... Ai luat cu tine amintirea, Credeam c-ai să revii cândva, Să-mi pui în palmă fericirea, Măcar în vis s-o pot avea. Dar mă trezesc târziu, în noapte, Şi-ascult, şezând în canapea, Flămânde doruri legănate În draperii de catifea... Nu mă-ntreba, copilărie, De ce mi-s ochii-aşa de trişti... De-ai să te-ntorci, mai dă-mi şi mie Un semn că poate mai exişti...
Dor de copilărie
Mi-e dor de-a mea copilărie, De casa veche, cu pridvor, De satul plin de-a lui magie, Fardat cu pulbere de dor... Mi-e dor de stropii reci de rouă, Şi de aromele de crini, De serile cu lună nouă, De trandafirii din grădini... Mi-e-aşa de dor copilărie De fermecatul tău tărâm Cu iz de tei şi iasomie Purtat pe-al vieții caldarâm... Mi-e-aşa de dor de răsăritul Scăldat în razele-aurii, De norii ce pictau zenitul Cu umbre aspre, plumburii... Mi-e dor să beau de la fântână, Mi-e dor de-un susur de izvor, Şi de mirosul de țărână Trezit de ploaie, pe răzor... Mi-e dor de-a mea copilărie Aş vrea în vers să o ascund, Şi s-o prefac în poezie În care-apoi să mă afund... Tot răscolind prin amintire În lumea plină de poveşti, Mă-ntreb cu lacrimi în privire: Copilărie, unde eşti?
Rătăciri
Atunci când drumul pare lung și umbre negre-n calea ta se lasă, când norii grei ți-ascund lumini de curcubeu, și nici nu mai găseşti cărarea de întors prin ceața deasă... Când prea departe pasul tău s-a rătăcit în noapte, și tot alergi spre necuprins să-ți împleteşti poteci din şoapte, ascultă-ți glasul inimii prin negurile ce te-apasă: Când nu mai ştii prin lume încotro te-ndrepți, Întoarce-te acasă!
Nemărginire
Sub greutatea viselor cerul se surpă cu stele cu tot. Mă strecor în luminişul speranțelor suspendate între dorințe şi-mpliniri, în nerăbdarea de a găsi înțelesul ascuns al iubirii. Iluzii coapte se deşiră în tăcere pe potecile obosite de umblet. Întunericul muşcă din rotocolul lunii, în timp ce pleoapele zilei sorb raze albastre desprinse din infinit, amintindu-mi că dragostea izvorăşte de-acolo, din nemărginit.
Exil pe-un strop de fericire
În orice om se-ascunde un dram de fericire, Nescrisă melodie pe-al vieții portativ, O flacără nestinsă ascunsă-n nemurire, Poveste împletită la superlativ. Învolburate gânduri se-amestecă-n tăcere, Şi se topesc în visuri născute-n nopți târzii, Prind aripi dintr-odată şi pier ca o părere, Plutind apoi departe, printre galaxii... Îmi ninge lin în suflet cu doruri şi speranțe, Țesute-n voalul vremii cu fir de nesfârşit, Şi mă-nvelesc cu şoapte pictate-n vii nuanțe, Ce-mi leagănă nesomnul spre țărm de infinit. În clipa ce-n tăcere îşi plânge efemerul, Purtat pe-un colț de lună-n al inimii exil, Potirul fericirii îşi picură misterul, Iar eu îl țin captiv ca-ntr-un etern azil.
Sub salcia cu plete-n vânt
Pe malul apei curgătoare, Cu pletele lăsate-n vânt, Stă salcia cea plângătoare Cu brațele înspre pământ. Cu eleganță-n jur priveşte, Tot legănată-n valsu-i lin, Şi-apoi privirea-şi răcoreşte În luciul apei cristalin. În adieri suave-şi poartă Povestea vieții pe alei, Cu susur blând, ce-ascunde-n şoaptă, Torent de mir cu iz de tei... Şi mai suspină câte-un nufăr, Tot răscolind prin amintiri, Melancolii închise-n cufăr, Printre apusele iubiri... M-aşez pe bancă în tăcere, Şi-o pasăre, cu zborul frânt, Îşi cântă tristă-a ei durere Sub salcia cu plete-n vânt...
Haiku
E linişte
Sub pleoapa blândă-a lunii plâng doruri neştiute, Şi umbre reci, albastre, în suflet se preling... Se-ascund sub geană lacrimi, din nopți târzii născute, E linişte, şi-n taină, lumini pe rând se sting. O rază mă mângâie, şi cu mişcări domoale, M-aşez pe-aceeaşi veche şi tristă canapea, Şi parc-aud departe ecoul vocii tale, Ca un balsam ce curge-n şoptiri de catifea. Te-aştept să colindăm prin templele tăcerii, Să alergăm de mână printre galaxii... Şi-apoi din amintiri să ne clădim imperii, Şi să ne prindem iar în joc, ca doi copii. În clipa amorțită de lunga aşteptare, Ascult zefirul nopții cum bate-ncet în geam... Mi-e inima pustie, absența ta mă doare, Mi-e dor de-acele zile, la piept când te strângeam... Şi legănat de visul scăldat în somnul dulce, În foşnetul de gânduri, purtat pe-un colț de stea, Tresar când zorii cheamă luceferii să-i culce, Şi se aşterne iarăşi în juru-mi liniştea.
Suflet de poet
Atunci când muza îi dictează Poetului un vers să scrie, Frânturi de suflet îşi aşază Pe coala albă de hârtie. Ning gândurile în cuvinte, Prind aripi rime-n călimară, Şi se prefac în slove sfinte, În poezie să răsară... Când glasul inimii şopteşte Condeiului fără oprire, În vers, metafora-nfloreşte, Şi se îmbracă-n nemurire. În nopți târzii, tăcut, poetul, Purtat pe-un colț de vis, departe, Îşi creionează-ncet portretul, Şi-a lui poveste scrisă-n şoapte.
Suflet desculț
M-am oprit
să-mi odihnesc neliniştea
în cântul mării
ce-şi răstoarnă valul
sub dulcea povară
a ultimelor raze
de lumină...
Amurgul
îşi răsfiră pletele
puțin câte puțin,
în forme tremurânde
şi fierbinți...
Îmi descalț inima
să umble tiptil
pe țărm
printre scoici
şi gânduri...
În naufragiul sufletului
pe nisipul auriu,
mă regăsesc
printre umbre şi urme,
într-un vers
de seară...
Nelinişti
Vântul îşi ridică brațele plimbându-şi neliniştea prin noaptea dezbrăcată de iluzii... În labirintul de stele încremenite pe cer îmi odihnesc tăcerile căutând să despic umbrele întunericului, să pătrundă-n suflet lumina născută din plânsul albastru al cerului... Prin coridoarele labirintului, îsi fac loc raze de lună înfigându-şi săgețile în spaimele nopții... Timpul strecoară clipe de aşteptare mângâindu-mă blând pe obraz cu stropi de visare... Târziul îşi mută noaptea în neant lăsând dimineața să pătrundă cu zâmbet prin unghere ascunse de suflet...
Explozie de Mai
Au înflorit salcâmii şi pare-un colț de rai Aleea din grădină, acum, în luna Mai... Tresare firul ierbii, şi-o mantie de flori Se-aşterne în tăcere cu-alaiul de culori. Natura reînvie şi codrul prinde glas, Răsună trilul vesel în crîng, la orice pas, Arcuşul primăverii, pe strune de viori, În suflet răscoleşte ai dragostei fiori. Coboară peste fire un tainic răsărit Cu-arome dulci de floare-n desfrâu dezlănțuit, Seninu-şi cerne-albastru-n divine mângâieri, În picurii de rouă trimişi drept mesageri. Nu-i vreme de-ntristare în luna lui Florar, Când zilele-s petale de flori în calendar... Zambile, panseluțe, narcise, crini, bujori, Se prind în valsul vieții cu primăvara-n zori.
În aşteptare
În aşteptare clipele îngheață, Iar norii curg în lacrimi plumburii... M-aşez pe-un colț de vis, sub deasa ceață, Cu tine-n gând, ca-n fiecare zi...
Minutele îmi par o veşnicie,
Oraşu-i trist, iar paşii-au amuțit,
Doar ploaia-şi cântă trista melodie,
Şi-aşterne-o seară sufletu-mi trudit.
Nici vântul printre crengi nu mai doineşte,
S-a risipit în val de nenoroc,
Copacii-s goi, o stea abia mijeşte,
Iar timpul parcă s-a oprit în loc.
Mi-e dor să te întorci ca altădată, Dar printre neguri clipa te-a ascuns, Lăsând doar amintirea-ți exilată, Şi-atâtea întrebări fără răspuns.
M-ascund tăcută sub umbrela sorții...
E-aşa târziu, şi străzile-s pustii,
Te-aştept pe-un fir de dor, sub geana nopții,
Şi nici măcar nu ştiu de-ai să revii...
Pe-o margine de vis
Te-aştept să te întorci în zori cu primăvara, Să-mi torni un curcubeu pe al zilei şevalet, Sub ramul încărcat ce-şi scutură povara, Să îmi pictezi aleea în alb şi violet. Cu flori de liliac s-a-mpodobit grădina, Ce-şi leagănă nostalgic parfumul indiscret, Când soarele-şi desăvârşeşte-ncet lumina, Iar firul ierbii-şi toarce povestea în secret. Te-aştept pe-o margine de vis să-mi mângâi clipa, Din flori mărunte, mov, ți-am aşternut covor, Opreşte-ți doar o clipă azi din zbor aripa, De chipul tău senin şi blând mi-e-aşa de dor...
Pribegii de gând
Ador pribegiile privirilor calde ale lunii în nopțile înghețate de decembrie. Afară-i frig... Zăpezile îmi răscolesc dorurile, în timp ce vântul aleargă hai hui troienind visările. În vatra inimii focul mistuie flămând clipele în scântei de lumină. Ador pribegiile gândului înspre departe, când peste suflet ninge cu-amintiri... Şi-adorm încet, placid, în legănate şoapte... Pe geana obosită-a lunii se scurge-o lacrimă albastră... Ce cald e-aici în casă! Şi se aude ca prin vis cum plâng afară-n noapte țurțuri pe la fereastră...
La crucea Ta
Mă-ntorc smerit la crucea Ta, Ca fiu pierdut, rătăcitor. Pe drumul lung, spre Golgota, Păşesc tăcut şi gânditor... Cu preț de sânge ai spălat Veşmântul meu de muritor Şi vina toată ai purtat Ca Miel de jertfă, răbdător. Ai suferit în locul meu, Pe frunte spini ți-au aşezat Tu, Fiu de om şi Dumnezeu, Mă porți în palma Ta săpat. Te-am răstignit atunci, cândva, Dar azi, iubire îți ofer Şi cad zdrobit la crucea Ta, Trudit, iertare să Îți cer.
Iertare
Departe,
acolo, pe dealul Golgotei
s-a scris
povestea iubirii
cu sânge nevinovat...
Acolo, la cruce,
Cineva
a pus în dreptul meu:
"Iertat!"
în timp ce eu
strigam:
"Să fie condamnat!"
Acolo...
departe,
şi totuşi,
atât de aproape,
aici,
în inima mea,
ecoul chemării
răsună şi azi:
"Vino!
Eu am murit
pentru ca tu
să fii salvat!"
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.