Articole

În răcoarea dimineții am găsit un bob de rouă
Legănat de-un fir de iarbă primenit în verde viu...
M-am oprit să-mi plec privirea şi cu mâinile-amândouă
L-am cuprins ca pe-o minune şi-am şezut apoi să scriu...

Se-oglindea în el seninul despletind nemărginirea
Într-un strop plăpând de viață, ca o lacrimă de cer...
Ce păcat, că într-o clipă s-a topit sub amăgirea
Sărutării unei raze coborâte din eter!

Aş fi vrut să mai rămână, să-l preschimb în poezie,
Să-mi alunece pe deget, să îl port drept giuvaier...
Dar am să revin cu zorii când se-ntoarce... cine ştie?
Poate-am să-l strecor cuminte, într-un vers, ca prizonier.

Am căutat să aflu o punte către cer,
Ca pasărea ce-şi lasă, în urmă, colivia...
S-ating nemărginirea, să zbor, să cânt, să sper,
Să uit de tot ce-nseamnă al clipei efemer
Şi să cuprind în suflet, întreagă, veşnicia.

Vibra adânc în pieptu-mi, un dor nemângâiat,
Topind pe rând în cale şi ziduri şi zăbrele...
Şi m-am desprins ca frunza, în zboru-i legănat,
Am prins un nor în palmă şi m-am tot înălțat,
Iar umbrele muririi le-am pus sub lanțuri grele.

Mi-e dor să sorb licoarea cu gust de infinit
A boabelor de rouă ce curg ca o minune
În palma dimineţii şi-n gându-mi nerostit,
Să calc peste abisuri, să urc la nesfârşit,
Să-mi fac din visuri scară la margini de genune.

Mi-am măsurat toți paşii din timpul ce-a trecut,
Pe culmi, prin văi de lacrimi, prin ape-nvolburate...
Şi-aş vrea să uit de noapte, de tot ce a durut,
Pe aripi de lumină, s-o iau de la-nceput,
La vadul nemuririi, captivă-n libertate...

S-au golit cămările adâncului...
albastrul 
s-a scurs în paşi de dans
alunecând
pe oglinzile sufletului.

Întunericul
coboară-n cascade
aşezând boabe de rouă
pe umerii 
crinilor adormiți.

Zefirul plimbă 
prin grădina gândurilor 
şoapte
smulse de pe buzele reci
ale nopții...

Secera lunii
cuprinde teama
ce-mi mistuie fiinţa 
decupând în desişul umbrelor, 
ferestre spre lumină...

Zboară fluturi de lumină peste câmpuri de smarald,
Muguri se deschid în salbe sub a soarelui privire,
PRIMĂVARA se întoarce cu acelaşi verde fald,
Presărând pe-alei de suflet, lăcrămioare de iubire.

Puneți florilor cătuşe... şi eşarfe în culori!
Nu lăsați să cearnă bruma peste-ntâiul fir de iarbă,
Când la vadul dimineţii, albe stoluri de cocori 
Se întorc cu PRIMĂVARA, roua zorilor să soarbă!

Puneți norilor hotare! Să se-ntoarcă înapoi!
Iarna nu ne lasă-n pace... ninge alb în toată țara...
Răsturnați clepsidra vremii şi-a zăpezilor din noi
Şi deschideți larg fereastra, să pătrundă PRIMĂVARA!

Port în valiză, permanent,
Un toc de scris, o călimară,
Frânturi de vis şi-un pergament
Cu amintiri ce mă-nfioară.

Cu fiecare pas făcut
Mă-ndrept spre cea din urmă vamă
Şi-n sufletu-mi, un strigăt mut,
Sub voalul vremii se destramă.

Din toamne, ierni şi primăveri,
Am adunat în vers tot dorul...
Nomade şoapte, dinspre ieri,
Îmi leagănă-n lumină zborul.

Şi-n bietu-mi piept, de lut plăpând,
Se-aude-un clopot în surdină,
Clepsidra vieții, rând pe rând,
Îşi cerne bobul, fără vină...

Îmi sprijin fruntea de-un amurg,
Să uit de clipa trecătoare...
Un dangăt, dinspre vechiul burg,
Răsună-ntruna, a chemare.

În goana timpului hain,
Un ultim tren opreşte-n gară
Şi-n fața mea se-aşterne lin,
Un drum ce duce către seară.

Chiar dacă toate florile din lume,
Doar pentru tine, mamă,-ar înflori,
Iar soarele ar răsări anume,
Pe strada ta, în fiecare zi...

Chiar dacă iarna s-ar preface-n vară,
Acolo-n colțul tău de univers
Şi-n loc de toamnă-ar fi doar primăvară,
Iar timpul s-ar opri cumva din mers...

Chiar dacă noaptea s-ar topi-n lumină,
De s-ar aprinde-al stelelor şirag
Şi-ar coborî luceferii la cină
Iar îngerii ți-ar colinda în prag...

Mi s-ar părea puțin, iubită mamă,
Cuvinte nu-s de-ajuns să-ți mulțumesc
Şi totuşi... vin la tine fără teamă 
Să-ți spun, de ziua ta, cât te iubesc!

Prin vâlcele, pe câmpie,
S-a pornit să ningă iară
Cum ningea-n copilărie
Cu fulgi mari, de reverie
Şi se-mprăştie pe-afară,
Ghiocei de primăvară.

Trece-un freamăt, ca o boare
Peste-a ramului povară...
Iar pe-un capăt de cărare 
Mângâiat de vânt şi soare,
Şade-un fir de lăcrămioară
Cu parfum de primăvară.

Sub aroma ce mă-mbie,
Îmi simt inima uşoară,
Iar condeiu-ncepe-a scrie
Lăcrimând a poezie,
Când m-atinge-n prag de seară,
Un fior de primăvară.

Spune-mi, Doamne, de ce-n lume-i numai ură şi război?
De ce dragostea se stinge şi-i atâta iarnă-n noi?
De ce curg, în taină, lacrimi? Fulgii albi unde s-au strâns,
De nu vin să curăţească sufletul de-atâta plâns?

De ce bat în noi talazuri şi ni-e drumu-aşa de greu
Şi de ce credinţa-i mică... şi-am uitat de Dumnezeu?
Nu auzi cum urlă valul, cum suspină şi cum gem
Inimile noastre toate? N-auzi nici când eu te chem?

Spune-mi, Doamne, unde oare? Unde oare Te-ai ascuns?!
Căci ne copleşesc în noapte, întrebări ce n-au răspuns...
Linişteşte Tu furtuna şi oceanul c-un cuvânt
Şi coboară iarăşi cerul mai aproape de pământ!

Spune-mi, Doamne, cât mai este până-n cel din urmă ceas?
În clepsidra amurgită, câte toamne-au mai rămas?
Lasă-Ți aripa întinsă peste-a vremilor furie,
Să ne poarte printre neguri, spre hotar de veşnicie!

Prietenul adevărat 
Ți-e-aproape fie greu sau bine,
Oricum ai fi... sărac, bogat,
Nu ține cont, ci ne-ncetat
E lângă tine.

Când urlă-al mărilor talaz,
Când norii-n falduri se adună,
Prin văi adânci, la greu necaz,
C-o sărutare pe obraz,
Treci de furtună.

Prietenul adevărat 
Mângâie inima rănită
La vadul vremii, pe-nserat
Ți-ascultă-al gândului oftat,
Nu îl evită.

Şi chiar de-ar fi să întâlneşti
În cale, lacrimi fără număr,
La braț cu el tot îndrăzneşti
Când ştii că poți să te opreşti,
Să-i plângi pe umăr.

Prietenul adevărat
Îți e şi sprijin şi povață
Şi-aduce sincer şi curat
În sufletul împovărat,
O dimineață.

Eu sunt prietenă cu viaţa
Iar ea-i prietenă cu mine
Mă ia de mână, dimineața
Şi chiar de-n jur se lasă ceața,
Mă ține-n palmă şi mi-e bine.

Mă suie pe cărări alpine
Să înfloresc în primăvară,
Iar dacă vântul, piept îmi ține,
Mă prinde strâns şi mă susține,
Să nu se facă-n suflet seară.

Dar drumul urcă şi coboară
Prin văi adânci sau prin câmpie...
Şi-atunci când noaptea mi-e povară,
Parfumul clipei mi-l strecoară
În picuri dulci, de reverie.

M-aşteaptă zilnic la răscruce
Să-mi despletească-n cale visuri...
Când pasul vine sau se duce,
Când nu ştie-ncotro s-apuce,
Mi-aşază punte peste-abisuri.

Eu sunt prietenă cu viaţa
Iar ea-i prietenă cu mine
Mă ia de mână, dimineața
Şi chiar de-n jur se lasă ceața,
Mă ține-n palmă şi mi-e bine.

Mă întreb de multe ori
De cu seară până-n zori:
Oare-n clipa cea târzie,
Să mai scriu o poezie?

Sau mă-ntreb, de bunăoară,
De cu zori şi până-n seară
Dacă-n jurul meu s-o prinde
Muza-n voie să-mi colinde...

Port pe tâmplă o-ntrebare:
O veni să-mi lase, oare,
Tainic, noaptea la fereşti,
Tolba plină cu poveşti?

Să-mi adune rând pe rând,
Rime noi pe prag de gând...
Tocul să mă-ntrebe iară:
Mai e tuş în călimară?

Prind în palme-un strop de vis
Să-mi fac punte peste-abis,
Iar condeiu-ncepe-a scrie
Pe tărâm de reverie,

Şi tot urc... şi urc în zbor
Pân' la stele şi cobor
Într-o dulce legănare,
Printre semne de-ntrebare.

E trecut de miezul nopţii, orologiul a tăcut,
Vântul bate în fereastră şi se face nevăzut,
Coama cerului îmi scaldă clipa-n valuri de tăciune,
Pe când luna-şi risipeṣte tot argintul în genune.

Picuri mari de întuneric, pe obrazu-mi se preling,
Stele cu sclipiri domoale intră-n casă şi mă ning...
Şi-n albastra legănare se perindă somnoroase,
Despletind în călimara-mi, şoape fine, de mătase.

Un gigant talaz de umbre ca un zid de nepătruns,
Îmi coboară-n prag de suflet, întrebări ce n-au răspuns...
Dintr-o margine de zare doar luceferii veghează,
Să îmi fie somnul dulce, dar eu scriu... şi încă-s trează.

Uite, iar se lasă seara
Pe străduța casei mele,
Pe când luna suie scara,
Printre străluciri de stele...

Şi-ntr-o dulce legănare,
Rândunele ostenite,
După-a zilei provocare,
Se întorc la cuib grăbite.

Umbre negre, alungite,
Desenează în tăcere,
Siluete zgribulite,
Ce se-aşază prin unghere.

La a vântului chemare,
Norii freamătă himeric
Şi răstoarnă pe cărare,
Valuri mari de întuneric.

Dar privind albastra noapte,
Simt că mă cuprinde teama,
Parc-aud în juru-mi şoapte,
Dacă îmi dau bine seama...

Adu, Doamne, dimineața
Pe străduța casei mele, 
Risipeşte grabnic ceața
Din clepsidra clipei grele!

Muguri albi, de reverie,
Să-mi coboare dinspre zare,
Peste-a nopții broderie,
Cu lumină şi culoare!

De-o vreme iernile-s mai calde şi nu mai ninge cum ningea,
Cu file smulse din poveste, ca în copilăria mea... 

Nici crivățul nu mai vuieşte sub valsul fulgilor de nea,
Ci-abia m-atinge, blând, pe tâmplă, cu mângâieri de catifea.

Mai lasă-mi, Doamne, anotimpul cu viscol alb şi reci ninsori,
Să cearnă ca la începuturi, şoptit, din seară până-n zori!

S-aud cum scârțâie omătul sub talpa nopților pustii...
Şi-Ți dau la schimb o altă iarnă: iarna zăpezilor târzii!

Se-aud abia-n surdină clopotele-n burg,
A-ncărunțit pământul sub zăpezi astrale...
E ora când rănite umbre, în amurg,
Dantele fine, de mătase-şi cos pe poale.

O albă linişte se cuibăreşte-n gând,
Când ninge-n noapte cu fulgi leneşi, a visare...
Când se coboară-n falduri, norii, rând pe rând,
Iar pe la porți se strâng nămeții în fuioare. 

Se-aud tot în surdină clopotele-n burg,
Foşnesc în mine-atâtea ierni, cândva învinse...
Spre vadul unde clipele încet se scurg,
Te-nclini iubire, ghiocel sub vremuri ninse.

Am strâns iubirea toată într-un vers
Şi l-am adăpostit în Carul Mare,
Să-l poarte-n colțul tău de univers,
Prin labirint de gânduri călătoare.

Am strâns toți macii-ntr-un buchet de jar,
Să-ți țes veşmânt din purpura iubirii...
Un zâmbet cald să îmi oferi în dar,
Pe prag de vis, la ora întâlnirii.

Am strâns tot mirul florilor de mai,
Şi-am adunat în zori mărgăritare...
Te-aștept aici, pe-o margine de rai,
La vadul cu îmbrățişări fugare.

"La steaua care-a răsărit"
Pe-un colț de noapte-albastră,
Privesc cu ochi nedumerit, 
Cum cerne din nemărginit,
Când toate-n jur au adormit,
Sclipiri, pe la fereastră.

Se-ntorc luceferi, rând pe rând,
Prin spații siderale,
S-adape sufletu-mi flămând 
Şi se opresc din când în când 
La vad de inimă şi gând,
Cu-argintul în pocale.

Şi pân' la margini de abis
Se-aprind lumini celeste...
Iar "blânda lună" s-a deschis,
Ca floarea albă, de cais,
Să-mi ningă cu frânturi de vis,
Din pagini de poveste.

Trec în goană ani şi zile, trece vremea peste noi,
Clipa vieții, zdrențuită, nu se-ntoarce înapoi...
Dinspre mâine se aude glas de clopote-n surdină,
Dinspre ieri, ca o chemare e-a Edenului grădină.

Trec nelinişti spre niciunde, se grăbesc spre nicăieri,
Zăbovesc în suflet taine îmbrăcate în tăceri,
Mai rămân în urma noastră-atâtea drumuri neumblate,
Se ascund în inimi doruri şi dorințe exilate.

Cad în falduri neguri grele, e-ntuneric pe pământ...
Vino, Doamne, de alungă umbra nopții c-un cuvânt!
Din clepsidra veşniciei, toarnă-n piept la fiecare
Stropi de-albastru, să-nsenine lumea asta, trecătoare!

Aş vrea... atât de mult aş vrea,
Pe aripi de furtuni stelare,
Să mă strecor în Carul Mare,
Când nori se strâng deasupra mea,
A-ngrijorare.

Aş vrea... atât de mult aş vrea,
Ca-n lumea viselor rebele,
Să ningă, tainic, peste ele,
Cu mângâieri de catifea,
În clipe grele.

Aş vrea, atât de mult aş vrea,
Sub ale nopților dantele,
În calea rătăcirii mele,
Să-mi țes veşmânt din fulgi de nea
Şi colb de stele.

Suie Luna peste vârfuri troienind cărări alpine,
Sprintenă ca o mireasă-nveşmântată-n voaluri fine...
Ninge-o linişte albastră, ninge-o linişte deplină,
Toate dorm... doar noaptea-şi plimbă, tainic, neagra pelerină.

Lacrimi grele de-ntuneric se preling fără-ncetare,
Blânde şoapte de luceferi rătăcesc la întâmplare...
Cu alai, flămânde umbre dau năvală prin unghere 
Şi-n clepsidra ce suspină se înghesuie-n tăcere.

E târziu... iar dinspre mâine bate-un clopot a chemare,
Când mijesc, timid, deasupra, tremurânde felinare. 
Cuibărită-n poala vremii, văd cum curge-n valuri ceața
Şi aştept cu nerăbdare să răsară dimineața.

S-a îmbrăcat tot ceru-n sărbătoare,
Căci S-a-ntrupat în Betleem, Cuvântul,
Ca Prunc, la ceas de tainică splendoare,
Să îl cunoască azi întreg pământul.

O stea străbate toată veşnicia
Și poate vor veni colindătorii...
Mult prea puțini, să-L vadă pe Mesia
Şi s-or grăbi la staul, cu păstorii.

Nu-i doar un basm, nu-s file de poveste,
E-un Împărat, născut pe pat de paie 
E darul sfânt, e cea mai bună veste,
E-al Slavei Domn, dar în umile straie.

S-a îmbrăcat pământul în Lumină
Și totuși teama... teama mai apasă...
Căci lumea noastră rece şi străină,
Nici fericirii, parcă, loc nu-i lasă...

În ieslea goalā, veche şi săracă,
La împlinirea vremii a venit
Nemărginirea, clipă să se facă...
Iar dinspre ieri se-aude-un glas şoptit:
TU... L-AI PRIMIT?

Tu nu ai vrut un loc de slavă, căci însăși Slava, Tu erai...
Ai dat tot cerul pentru-o iesle, ca pentru Tine să mă ai.
Nu Ți-ai dorit aici palate, nici aurul acestei lumi
Şi-ai coborât pe-un pat de paie, păcatul meu să îl asumi...

În noaptea-aceea, ochii mei, văzut-au ceru-n sărbătoare,
Nepământesc, sclipiri de-argint, croiau spre Betleem cărare...
Când am ajuns la staul, Doamne, nimic n-aveam să îți ofer,
Dar m-am oprit să-mi plec genunchiul, mi-eşti scară-ntre pământ şi cer...

Tu ai lăsat nemărginirea, iar eu Ți-am pus în drum hotare,
Căci niciun loc, în casa mea, nu s-a găsit pentru-nnoptare...
Dar azi îmi bați din nou la poartă, pentru a nu ştiu câta oară,
Să-Ți fac din inimă o iesle, să nu mai stai în frig, afară...

Mi-e gândul îmbrăcat de sărbătoare,
Deşi în piept îmi toarce-un dor flămând, 
De-acel tărâm ce n-am să-l uit nicicând,
Căci depărtarea, uneori, mai doare...

Mi-e dor s-aud cum cântă ciocârlia,
Cum freamătă zefiru-abia şoptit,
Sau cum suspină codrul desfrunzit,
Când plimbă pe alei melancolia...

Doineşte-n mine naiul şi vioara,
Colinde vechi mă poartă spre trecut,
Răsună dinspre ieri aşa durut,
Când se aşterne peste suflet, seara.

Mi-e dor de-albastrul florii de cicoare,
De lanul copt, de bobul auriu,
De câmpul îmbrăcat în verde viu,
Împodobit cu maci la cingătoare.

La margine de vis m-aşteaptă marea,
Cu valu-i spumegând mă cheamă iar
Şi parcă m-aş întoarce-acasă... dar...
Nu ştiu dacă-am să mai găsesc cărarea...

Plouă-n frunze, plouă plin,
Pictural, foşnind cantabil,
Plouă-n ropot libertin,
Incolor, interminabil.

Plouă cinic, plouă mult,
Implacabil, plouă-a jale,
Plouă cum ploua demult,
Îndesat şi în rafale.

Plouă trist, bacovian,
Patogen, şi grav, şi rece,
Plouă-n stil diluvian,
Într-o zi... cât plouă-n zece.

Plouă fad, mărunt şi des,
Plouă lung, fără-ncetare,
Şi la munte şi la şes,
Plouă-ntruna, a-ntomnare.

Peste vârfuri, printre brazi, 
S-au pornit din cer izvoare...
Totuşi... chiar de plouă azi,
Mâine va fi iarăşi soare.

Atâta toamnă a căzut peste grădini...
Petale aurite-ncep să cearnă,
Când chipul anotimpului se-ntoarnă,
Cu-mbătrânite umbre şi lumini.

Mai lasă-mi, toamnă, frunzele pe ram,
Să nu-mi mai fie-aşa de gol sub pleoape,
Şi adu-mi iar seninul mai aproape,
Atunci când gânduri negre bat în geam!

Nu-mi lua albastrul cerului, deplin,
Nu-ngălbeni plăpândul fir de iarbă,
Din palma dimineții dă-i să soarbă,
Acelaşi bob de rouă, cristalin!

Şi totuşi, toamnă, dacă vei veni,
Îndepărtează-mi de pe cer toți norii,
Să văd cum trec în zbor, pe rând, cocorii,
În ceasul crizantemelor târzii...

Coboară toamna-n frunza-nsingurată,
Să-mbrace în dantele arămii
Copacii, pe sub bolta-nlăcrimată,
Când ceața se desface-n falduri gri.

Se cern în suflet ploi, de la o vreme…
Şi-ascult cum norii plâng la nesfârşit
Lumina… risipită-n crizanteme,
Pierdută-n anotimpul amurgit.

Sub voal de umbre negre se ascunde,
În cântecul durerii fără glas,
Un gând hoinar, ce zboară spre niciunde,
Când stau cu zorii zilei la taifas…

Şi ştiu că viața asta, n-ar fi viață,
Iar anii-ar trece, poate, în zadar...
Mi-ar ninge viscolit, cu flori de gheață,
De n-ar fi toamnă azi... în calendar.

Coboară-nserarea şi-mi plouă de sus,
În picuri de-albastru, în stropi de apus.

M-atinge pe tâmplă o şoaptă de vânt,
Când umbre aleargă-ntre cer şi pământ.

Lumina se scurge-n buchete de jar,
Frânturi de-ntuneric, deasupra-mi răsar.

Se-anină luceferi pe-un capăt de cer
Şi Luna pândeşte din tainic ungher.

Iar clipele-aleargă se sting, rând pe rând,
E noapte afară, în suflet şi-n gând.

Toamna-şi prinde la rever,
O batistă ruginie
Şi c-un aer de mister,
Poartă şal şi pălărie.

Vîntu-aleargă prin zăvoi,
Cu privirea-ntunecată
Şi ne lasă pomii goi
Pe sub bolta-nlăcrimată.

Codrii freamătă a dor,
Regretând trecuta vară,
Şi se leagănă în zbor,
Cârduri de cocori spre seară.

Pe aleile pustii,
Anotimpul trece-agale,
Peste dealuri şi prin vii,
Curge mustul în pocale.

Norii-şi plimbă-n falduri gri,
Țanțoşi, trena brumărie,
Picurând pe la chindii,
Nostalgii... în poezie...

Vine toamna înapoi,
Duce-n brațe crizanteme,
Printre umbre reci şi ploi,
Se strecoară în poeme.

Se despletesc în mine-n pragul serii,
Chemări târzii în strune de vioară
Şi parcă-aud suspinul cald al verii,
Cum printre crengi de gânduri se strecoară.

Plouă pe-alei cu frunze-ntârziate...
Iar firul ierbii ars de-atâta soare,
Adună-ncet smaralde-nlăcrimate,
Sub nori de plumb ce plâng a întomnare.

Plouă mărunt, bacovian şi rece,
Plouă cantabil, gri, interminabil...
Nepăsător şi-n grabă, timpul trece
Şi peste suflet plouă implacabil.

Se sting pe rând amurguri efemere,
Cu freamăt lin pădurea rugineşte,
Se cerne anotimpul în tăcere...
Şi-ascult cum vântul, pe la geam, doineşte. 

Şi s-a mai scurs un an din cupa vieții...
Pe tâmpla mea, un fir de lăcrămioară,
Plăpândă, precum roua dimineții,
A poposit tăcută-aşa-ntr-o doară.

Mai fac un pas, mai scriu o altă filă
Şi înc-o treaptă urc pe a vremii scară,
Cu-acelaşi suflet fraged, de copilă,
Dar... cât de repede se face seară!

Clepsidra-şi cerne bobul în tăcere,
Sub ploi de gânduri care vin şi pleacă
Iar timpu-aleargă fără bariere
Şi-alerg şi eu el... Ei... şi ce dacă?

E-o linişte deplină astă seară,
O linişte cum n-a mai fost de mult...
Eşarfe roşii, de amurg, coboară
Şi-n mine-a amuțit orice tumult.

Bătrânul Rin îşi poartă către mare
Povestea între-apus şi răsărit...
Şi în oglinzi de ape curgătoare,
Se unduiesc fâşii de cer topit.

Desculțe, printre trestii ascuțite,
Alunecă-n tăcere umbre reci
Şi-albastre siluete alungite,
Îşi leagănă nesomnul pe poteci.

E-o linişte deplină astă seară
Se scurge tainic clipa spre zenit
Şi cântă greierii-a sfârşit de vară,
A dor nestins, la ceas de asfințit..

Îmi eşti aşa frumoasă azi, pădure,
Cu ramul primenit în verde viu...
Sub despletiri de vânt cu aripi sure,
M-aşez în poala ta, un vers să scriu...

Mă copleşesc aducerile-aminte,
Copacii mă privesc cu ochi senini,
Vin fluturi albi în zbor să mă alinte,
Prin labirint de umbre şi lumini.

Se-aude-un freamăt lin în depărtare,
Un susur blând... şoptind răscolitor...
Cu pas neliniştit trec căprioare,
Să-şi potolească setea la izvor.

Se-ntorc pe rând să-mi dea binețe cerbii,
Se cerne-n taină clipa spre-nserat
Şi simt pe glezna mea sărutul ierbii,
Ca un balsam pe rană picurat.

Aici, în raiul tău, e-aşa răcoare...
Eşti muza mea-n amurgul sângeriu
Şi-ți simt nepământeasca-mbrățişare,
Ce-nviorează sufletu-mi pustiu.

Foşneşte-a doină frunza tremurândă,
M-atinge-n treacăt, tandru, un fior...
Pădurea mea, de tine-am fost flămândă
Şi-n piept am adunat atâta dor...

Ca aripa de înger mi-s frunzele în zbor,
Când mă atinge tandru a toamnei despletire...
Sunt doină nesfârşită tot fremătând a dor...
Iar tu, un pumn de tină... tânjind la nemurire.

Eu țin pe umeri cerul cu-albastru-i infinit
Şi port pe brațe raza fierbinte de la soare, 
Din umbre-nlănțuite, sub ramul primenit,
Ți-am împletit popasul cu fire de răcoare.

Corola mea îşi toarce povestea cu oftat,
Se cerne anotimpul pe-a vântului şoptire,
Te-aştept să stăm la sfadă, la fel ca altădat'
Şi să ne strângem mâna, spre seară, a-nfrățire.

Azi-noapte am deschis fereastra larg,
Voiam s-ating luceferii cu mâna...
Dar sprijinită pe un vechi catarg,
Mă urmărea cu ochi de ceară, Luna.

Eu m-am oprit privind atent la ea,
Se legăna uşor în pas cu marea...
Şi m-am retras tiptil după perdea,
Tot încercând să îmi ascund mirarea.

Pe geana nopții, dinspre galaxii,
Alunecând pe-o lacrimă albastră,
Sub ațipirea clipelor târzii,
Lucea nepământesc, o stea sihastră. 

Din lan de umbre negre, ca-ntr-un vis,
Regina nopții-şi pregătea intrarea,
Călcând cu paşi cuminți peste abis,
În timp ce eu îi contemplam splendoarea.

La umbra ta, copac bătrân, cu ramuri legendare,
Am poposit să-mi odihnesc neliniştea ce doare...
Pe țărm de gând m-am aşezat... şi-o frunză călătoare,
Din palma ei mi-a picurat o lacrimă de soare.

Copac al frunzelor ce tac pe prag de înserare,
Eu port în suflet şi-n priviri un semn de întrebare
Şi mă întorc din când în când pe-a vremilor cărare,
Să-mi spui şoptit povestea ta, s-o port spre neuitare!

Amurg de vară-albastru violet...
Stau la taifas cu stropii de lumină,
Aşa cum şade-un suflet de poet
Pe țărm de gând, departe de rutină.

Crâmpeie de poveste, ca-ntr-un vis,
Se despletesc prin câmpul de lavandă...
Pe prag de-amurg, o floare s-a deschis
Să-mi toarne-n palmă mirul, drept ofrandă.

Aleargă spre-orizont săgeți de jar,
Zefirul se alintă-n poala serii...
Şi-n fald de reverie-mi cade iar
Pe umeri şi pe-obraz, sărutul verii.

Un zâmbet mov pe buze mi-a-nflorit...
Aici, în lan, mă simt atât de mică!
Azi port în piept un colț de cer topit
Şi-un vers brodat cu fir de levănțică.

Lumina se stinge-n buchete de jar,
Sub falduri de-albastru ce-nvăluie zarea...
Tresare din somn un timid felinar,
Pe-un cântec de greieri ce cheamă-nserarea.

Se-anină luceferi pe-un capăt de cer,
Zefirul îmi mângâie tâmpla-ntr-o doară,
Când luna pândeşte din tainic ungher,
Ca negura nopții să nu mă mai doară.

Şi umbra se-ntinde şi creşte uşor,
Alunecă-n taină zenitul în mare...
Simt frunzele-n suflet cum freamătă-a dor
Şi inima-mi bate în piept a-nserare.

Eu port în suflet o poveste
Şi-n piept îmi toarce-un dor flămând 
De tot ce-a fost şi nu mai este...
Dar mă opresc din când în când
S-ascult al vremii freamăt blând,
Pe prag de gând.

Mi-e inima un cânt de liră,
Mi-e gândul pasăre în zbor...
Când vântul aripa-şi răsfiră,
M-atinge-n taină c-un fior
Şi-n poala serii mă strecor,
De-atâta dor...

Cad cioburi de-amintiri răzlețe,
Se sting amurguri sângerând,
Frânturi de vis îmi dau binețe
Şi se coboară, rând pe rând,
Pe tâmpla mea de lut plăpând,
Cu pace-n gând.

*Poezie după imagine

Dincolo de ce-aş putea eu crede,
Dincolo de ce-aş putea eu şti,
Dincolo de tot ce nu se vede,
Eşti Tu, Doamne... Cel din veşnicii!

Dincolo de lacrimi şi durere,
Mai presus de neguri sau de nori,
Mi-eşti popas de gând şi mângâiere,
Mi-eşti altar de rugă până-n zori...

Dincolo de bolta fără stele,
Mai presus de-acest bătrân Pământ,
Glasul Tău, în nopți şi-n zile grele
Linişteşte valul... c-un cuvânt.

Doamne, ştiu că dincolo de toate,
Dincolo de ceruri şi de-abis,
Dincolo de tot ce nu se poate,
Mă aştepți la porți Paradis...

Mă-ntreb şi azi, de unde vine ploaia?
De ce plâng norii-n ceas de asfințit?
Sau cum îşi stinge soarele văpaia
Când îşi întoarce fața spre zenit?

Cine-a pictat pe zare curcubeul?
Cine-a-mbrăcat câmpia în culori?
De ce e-albastru şi nu verde cerul?
Sau cum stă roua-n palma unei flori?

Cum creşte firul ierbii în grădină?
Şi cum se-nalță pasărea în zbor?
De ce-i aşa rotundă luna plină?
Şi cum de stă ciuperca-ntr-un picior?

De ce mă tem de tunet sau de noapte?
Cum şade marea pe făgaşul ei,
Când vântul suflă dinspre miazănoapte,
Purtat de coama valului spre chei?

Cum cântă-aşa frumos privighetoarea?
De ce stă muntele cu capu-n nori?
Lumina, unde-şi are-ascunzătoarea?
De ce dispare ziua... până-n zori?

Port în priviri un semn de întrebare,
Prin anotimpuri mă strecor tiptil,
Sunt tot pe drum, mereu în căutare...
Şi-n loc să cresc, devin tot mai copil.

Sprânceana nopții se încruntă iară,
Se-aude-ncet zefirul fremătând...
Eu rătăcesc pe-o stradă solitară,
În timp ce luna, cu priviri de ceară,
Se-nalță luminând.

Aleargă umbre-albastre, violete,
Prin labirint de-adâncuri, rând pe rând
Şi se coboară cu mişcări discrete,
Să-mi picure din cupa nopții-n plete,
În suflet şi în gând.

Se tânguie un orologiu-n noapte
Cu dangătu-i prelung, înăbuşit...
Ecoul lui, prin lumea mea străbate
Iar eu mă pierd în fald de neguri coapte,
Cu pas neliniştit.

Se-agită-un murmur tainic printre ramuri,
E-aşa pustiu... nu-i nicio stea pe cer...
Iar norii se perindă, valuri, valuri,
Purtați sub vraja nopții, pe la geamuri,
În straie de mister.

Curg lacrimi de-ntuneric peste vise
Şi şoapte de luceferi mă-nsoțesc
Pe-aleea unde clipele nescrise, 
Aşteaptă să renască din culise,
Când zorii se ivesc.

Au înflorit castanii la-nceput de mai 
Şi-s parcă mai frumoşi ca niciodată...
Aleile iubirii-mi par un colț de rai,
Când ramu-şi cerne floarea-nmiresmată.

Mă ninge iară cu petale de cais,
Cu flori desculțe, despletite-n soare,
Lalele, crini, bujori, narcise, ca-ntr-un vis,
Se prind în vals sub adieri uşoare.

Ca un ecou purtat în strune de viori,
Se-aude-un cântec de privighetoare
Ce mă colindă la fereastră de cu zori...
E vremea când salcâmii dau în floare.

În palma dimineții, tandru, s-a oprit
Să se adape-un fir de lăcrămioară
Şi simt în piept un dor de viață nesfârşit,
De-atâta cânt şi-atâta primăvară...

Mi-am adunat cândva din flori de liliac,
În suflet, un poem despre lumină...
Când primăverile se risipesc şi tac,
De alb şi violet mi-e viața plină.

La ceas târziu, îngenuncheat,
Ajuns la margini de genune
Cu sufletul împovărat,
Nevrednic, gol şi-nsingurat,
Mă-ntorc la Tine-n rugăciune.

Zdrobit, mă plec sub crucea Ta
Şi stau tăcut, în aşteptare...
Să-mi faci un semn, să-mi spui cumva
Că sângele-Ți, la Golgota,
A scris şi-n dreptul meu: "Iertare".

Tu ştii c-aş vrea să mă ridic
Din întuneric, la lumină...
Dar fără Tine, sunt nimic,
Mă simt murdar şi-atât de mic...
Sunt doar un bulgăre de tină!

Cum ai putut, în locul meu,
Să Te cobori cândva pe-o cruce?
Tu, fiu de om şi Dumnezeu,
Te-ai dăruit atunci când eu
Te-am părăsit... la grea răscruce.

Nu pot cu mintea-mi să dezleg,
Nici să cuprind a jertfei taină...
Azi mi-e de-ajuns să înțeleg
Că ai plătit cu ceru-ntreg,
Să mă îmbraci cu-a vieții haină.

Din colțul meu de efemer,
Pierdut, la margini de genune,
Când n-am putere să mai sper,
Mi-e gândul scară către cer,
Mi-e rug aprins... şi rugăciune.

Cu poezia am crescut odată
Şi-n universul ei mă regăsesc,
Cuprind în suflet veşnicia toată
La ceas târziu, când muzele sosesc...

Cuvinte plămădite-n călimară,
Se-ngemănează-n gândul nerostit,
Ca mai apoi în vers să îmi răsară,
Când bate miezul nopţii... desluşit.

Plutind pe-un colț de-albastră reverie,
Tăcerile din mine se topesc...
Dacă prin vene-mi curge poezie,
Cu-a ei savoare-adorm şi mă trezesc.

Pe cerul meu plâng norii cu amar,
Şi-n suflet bat furtunile-n rafale,
În picuri de-ntuneric iar şi iar,
Pelinul vieții-mi curge în pocale.

Cu fiecare-amurg întârziat, 
O lacrimă albastră se prelinge
Să-mbrățişeze-al inimii oftat
Şi-al gândului frământ ce nu se stinge.

Am încetat de mult să mai visez,
S-au strâns în piept oceane de durere...
În palma sorții azi m-abandonez,
Îngenuncheat, căci nu mai am putere.

Aş vrea să zbor, dar aripile-mi par străine,
Mi-e dor de-al cerului albastru nesfârşit,
De roua dimineților diamantine,
De trilul vesel care... parc-a amuțit.

Aş vrea să mai ascult a vântului şoptire, 
În zbor înalt spre înapoi... spre început,
Să mă aşez din nou pe-un colț de nemurire...
Mai dă-mi măcar o aripă cu împrumut!

Aş vrea să zbor spre cer, căci dorul nu-mi dă pace
Dar m-a înlănțuit o frânghie de gând,
Din lut am fost făcut şi-n lut mă voi întoarce
Şi totuşi... mai visez la zbor din când în când.

M-aş pierde-n zbor pe la răscruci de noi planete,
Să-nmugurească-n mine un cântec neoprit,
Când se destramă-ncet amurguri violete,
Să-mi ancorez speranța pe țărm de infinit.

Pământul geme şi suspină...
Nu va mai fi precum a fost,
Cad prunci ucişi fără de vină
Sub talpa urii fără rost...

E plâns, e groază, e durere,
Sub foc de arme de război,
Şi-n urmă ninge c-o tăcere,
Ce-ngheață sufletele-n noi...

Se curmă vieți, schimbând destine
Şi tunuri negre, fumegând,
Prefac oraşele-n ruine,
Le şterg din cale rând pe rând.

Bat clopote a zvon de moarte,
Curg lacrimi reci din ochii goi,
Se frâng speranțele deşarte
În stropi de sânge şi noroi...

Mi-e sufletul altar de rugă
Şi ruga, scară înspre cer,
Coboară, Doamne şi dejugă
Al lumii colţ de efemer!

Cetină verde de brad,
Tu nu vezi cum fulgii cad?
Se rostogolesc în grabă
Peste tine noaptea-ntreagă...

Vântul suflă ne-ncetat,
Cerul ninge cu oftat,
Nu ți-e frig, şi nu ți-e teamă
De-ntunericul din preajmă? 

Te invit aici în casă,
Vreau sa ştii că mie-mi pasă
Şi-am să te aşez cuminte
Chiar la geam, la loc de cinste. 

Un popas ți-am pregătit,
Să mai stăm la povestit,
Să te-mbrac de sărbătoare,
În lumină şi culoare. 

Să privim de la fereastră
Picurii de noapte-albastră,
Mai rămâi aici cu mine,
Lângă foc... e-aşa de bine! 

Nu te-ntoarce-n ger, afară!
Să tot pleci spre primăvară...
Şi-om ieşi cu voie bună
Înspre munte... împreună. 

Suntem tot mereu pe drum,
Când la vad, când la răscruce,
Printre file de album,
Drumul vine şi se duce...

Sunt poteci spre nicăieri,
Strâmte, largi, şerpuitoare,
Înspre mâine, înspre ieri,
Înspre vis sau renunțare...

Drumuri scurte, drumuri lungi,
Sunt şi-alei cu pomi în floare
Pe care-ai dori s-ajungi...
Dar lipsesc indicatoare.

Uneori, ca prins în joc,
Drumul urcă şi coboară,
Însă nu-i uşor deloc,
Dacă-i frig şi plouă-afară...

Ne oprim din loc în loc
Printre semne de-ntrebare...
Prinşi în val de nenoroc,
Rătăcim la întâmplare.

Suntem tot mereu pe drum
Şi-acceptăm cu resemnare,
Că ne îndreptăm oricum,
Către capăt de cărare.

Bat clopote, e jale,
E vreme de război
Și tancuri taie cale
În inimă la noi.

Miroase-a foc de arme
Şi-un negru voal de fum
C-un vaiet lung de-alarme
Se-amestecă pe drum...

Şi norii se adună,
Furtuni lovesc în noi,
Tăcerea s-o răpună,
Ca-n vreme de război.

Şi-n suflete se-aude
Un plânset de strigoi,
În timp ce cornul sună,
Ca-n vreme de război.

Opreşte Doamne, ura,
Mai spune un cuvânt,
Mai toarnă din măsura
Iubirii pe pământ!

Ai fost creat să fii lumină,
Chiar mâna Lui te-a modelat...
Şi-n bietul bulgăre de tină,
Un strop de viață a suflat.

Ai fost creat să fii lumină,
Dar... Şarpele te-a înşelat
Şi-ai părăsit acea Grădină,
Cu sufletul îngenuncheat.

Ai fost creat să fii lumină,
În bezna nopții,-un felinar,
Când barca vieții se înclină,
Să fii şi ancoră... şi far...

Ai fost creat să fii lumină
Dar dacă-n gând s-a înnoptat
Şi-adâncul inimii suspină
Şi-n candelă... s-a-ntunecat...

Cu-aceeaşi dragoste divină,
Dinspre Eden se-aude iar
Un glas... aproape în surdină:
"Lumina Mea ți-e dată-n dar!"

Mai lasă-mi, viață,-n cale primăvara
Cu muguri de speranță şi senin,
Cu ramul care-şi scutură povara
Să mângâie-al pământului suspin!

Mai toarnă-mi din a florilor culoare,
Mai lasă-mi zâmbetul diamantin
Al clipelor ce trec spre neuitare
Şi-mbracă-n strălucire-al meu destin!

Să ningă cu petale de lumină
Ca-ntr-un Eden pe suflet aşezat,
Când se strecoară în a mea grădină
Un vis, un plâns, un dor sau un oftat...

Din tot ce-a fost a mai rămas o floare,
Iar eu abia acuma înțeleg
Că orice zi e-o nouă sărbătoare...
Dă-mi, viață, timpul înapoi... întreg!

Estoy en el filo yacente
del silencio,
cuando detrás de la noche
irrumpen los rayos de luz,
abriéndo camino
al amanecer,
en un... de vida derroche.

El cielo cambia de colores,
colando esperanzas
en el... sin barrer sendero 
de mi deambular
hacia ninguna parte,
como un despistado viajero.

Abarco el dezorden
de los instantes
que aún no he vivido
y lo arreglo, dibujando
un nuevo día,
bienvenido.

Después me abro camino
a través de él
y sigo adelante,
mientras el sol
me acaricia el cuerpo,
tranquilo, tolerante.

E noapte, totul doarme şi lacrimi de-ntuneric
Alunecă năvalnic pe bolta fără stele...
Prin labirint de vise se-amestecă himeric
Şi se preling, sfioase, în gândurile mele.

Pierduți în larg de mare, vâslind prin bezna deasă,
Se furişează tainic luceferii în zare
Şi-n liniştea deplină încep uşor să țeasă,
Pe cerul nopții mele timide felinare.

Din depărtare, luna, privind cu ochi de ceară,
Îşi deapănă povestea în nesfârşite şoapte...
Iar palida-i lumină ce-albastrul înfăşoară,
Îmi leagănă nesomnul în fald de neguri coapte.

Deambulo por un sendero
del que el atardecer ahuyenta
el último verso del día...

Volando entre sombras,
una flecha de fuego
atraviesa el horizonte,
dejando atrás 
las llamas del ocaso.

Busco el camino hacia mi casa,
entre ruínas de momentos matados,
pintando acordes nocturnos
en el pentagrama
azul marino del cielo.

Me siento
bajo el párpado de la luna,
a escuchar el silencio
de las piedras
oprimidas por el peso
de la creciente oscuridad.

Es tarde...
El infinito se adueña de todo,
hasta de mi pequeño ser,
mientras el firmamento lo cubre
con el manto estrellado
de la noche.

Un día más
que desapareció en la nada...
Me duermo, me dejo acunada,
envuelta en la mágia del momento
sorprendido in fraganti,
bajo el párpado de la luna.

Soy un destello de luz que mana del fuego astral,
Soy ánfora de barro con alma soñadora,
Una gota perdida en una inmensa ola del mar...
Y en el universo, una pequeña nube voladora.

Soy polvo de estrellas caídas en pecado,
Un grito mudo del pensamiento errante,
Soy sueño, en el umbral del día, arrodillado,
Una llama jugando en silencio, titubeante...

Soy una lágrima tardía, nacida del dolor,
El eco que se pierde en un llanto de violin,
Soy grano de rocío en la palma de una flor,
La brisa suave, mañanera, con aroma de jazmín.

Soy todas juntas y cada cosa aparte,
Soy cuerpo y alma misteriosa y pasajera,
Hoja en el viento, onda de vapor andante,
Soy sombra preparada de viaje, austera.

Soy un suspiro en el pilar del infinito,
Bajo el cielo nublado, un arcoiris que roza la mano,
Soy tímido copo de nieve en la pestaña derretido, 
Soy... nada más que un simple ser humano.

"Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde"
Să-mi picure pe rană balsam şi alinare...
Eu o cuprind tăcută, în palme şovăinde 
Şi ca pe-o nestemată, mi-o prind la cingătoare.

Pe-un prag de vis coboară în noaptea-mi fără stele,
Cu-mbrățişări de suflet, o blândă adiere,
Îndepărtând amarul şi dorurile mele,
Pe tâmpla-mi obosită cu-o caldă mângâiere.

Şi negura dispare, şi norii se destramă
Şi totul se îmbracă-n lumină şi culoare,
În clipa răzvrătită, ca într-un vis mă cheamă
Al dimineții zâmbet pictat pe-un colț de floare.

*Primul vers este citat dintr-un poem al poetului Mihai Eminescu

Ploua mărunt şi se făcuse seară...
Un tren se contura în depărtare,
Te urmăream pe-un trist peron de gară,
Să-mi faci un semn 'nainte de plecare.

Şi ca o umbră-n clipa-mi solitară,
Tăcută, ai pierit încet în zare...
Eu am rămas a nu ştiu câta oară,
Cu ochii-nlăcrimați a-nsingurare,

Cu gândul dus la cea dintâi privire,
La zâmbetu-ți senin, plin de culoare...
Cu glas şoptit ți-am spus la despărțire,
C-o să te-aştept la capăt de cărare.

Mi-e sufletul un trandafir în floare,
Un colț de cer albastru, cristalin,
O aripă întinsă către zare,
În zbor spre-un răsărit diamantin.

Şi mă inundă-un dor nebun de viaţă
Ce-mi poartă gândul dincolo de nori,
Să stau pe-un colț senin de dimineață,
Precum stă roua-n palma unei flori.

Mi-e inima un cânt de voie bună,
Un curcubeu pictat pe infinit...
Şi chiar de plouă, fulgeră sau tună,
În piept ascund un soare nesfârşit...

Păstrez ca pe-o comoară-n inima-mi durută,
O ultimă scrisoare ce mi-ai scris cândva...
Sub lacrima ce-obrazul astăzi mi-l sărută,
Nerepetate clipe trec prin fața mea...

Şi te-ntâlnesc din nou pe-un colț de neuitare,
Pe-aceeaşi bancă, unde timpul s-a oprit...
Imaginea din suflet prinde iar să zboare,
Spre-aleile pe care paşii-au amuțit.

Mă-nvăluie încet un fald de doruri mute,
Şi mă adăpostesc la umbra unui vis,
Să sorb pe rând din prețioasele minute,
Pe care depărtarea parcă le-a ucis. 

Te-mbrățişez mereu în gând şi-n amintire,
Te port pe brațe-n zori şi-n ceas de asfințit 
Şi mă întorc tăcută pe-o-ndumnezeire,
Pe care prima oară-n viață te-am zărit.

Mai lasă-mi visul peste clipa ne-mplinită,
Mai lasă şoapta să străbată prin abis,
Ca un balsam ceresc pe aripa-mi rănită,
Te-aştept să te întorci, aşa cum ai promis!

Se lasă înserarea… şi fremătând se-aude
„Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești”
M-aşez la gura sobei, sub pleoapa iernii crude
Şi mă cufund, în taină, în lumea cu poveşti…

Pe tâmpla-mi obosită, o şoaptă necuminte,
Îmbrățişând tăcerea din gândul nerostit,
Mă poartă pe aleea cu doruri troienite
Şi ninge peste suflet... şi ninge viscolit...

Târziu, în poala lunii, născut din neguri coapte,
Îşi leagănă nesomnul un vis înaripat,
Când cetina brumată se-ascunde-n fald de noapte,
Iar stelele pe boltă aproape-au îngheţat.

*Versul citat aparține poetului Mihai Eminescu

Bate-un vânt de poezie dinspre lacul cel albastru
Iar în luciul apei line, se-oglindeşte-acelaşi astru…
Mai suspină câte-un nufăr legănat pe-un vers de seară,
Amintindu-şi de poetul ce-i zâmbea odinioară.

Printre ramuri desfrunzite se ridică blânda lună,
Dinspre zarea-ntunecată, singuratic, cornul sună…
Şi bolnav de necuvinte, trist şi fremătând a jale,
Codru-şi toarce-a lui poveste-n taină, cu mişcări domoale.

Bate-un vânt de poezie cu parfum de floare-albastră,
Vin luceferii pe-o rază să-mi colinde la fereastră
Şi privesc cu întristare, cum sub bolta-nlăcrimată,
Ninge-o linişte durută peste teiul de-altădată…

Se-ngemănează norii-n depărtare,
Adie dinspre-apus un vânt polar,
Se scurge timpul fără ezitare,
E iarnă-n desfrunzitul calendar.

De-o vreme parc-a început să doară
Când orologiul bate desluşit…
Nisipul din clepsidră tot coboară
Şi ninge peste suflet viscolit.

A mai trecut un an spre veşnicie,
Ca o părere-n noapte-a dispărut
Şi a apus în fald de nostalgie
Iar mâine o vom lua de la-nceput.

Zi colindă, zi mai tare,
Să mai ningă c-o strigare,
Ca în ceas de sărbătoare,
Să uităm de tot ce doare!

Zi colindă, zi mai tare,
Mai rămâi cu o urare,
Pentru anul care-apare,
Cu noi file-n calendare!

Zi colindă, zi mai tare,
Să se-audă-n depărtare,
C-am scăpat de izolare
Şi de-atâta-nsingurare!

Zi colindă, zi mai tare,
Să răsune-ntreaga zare,
Iar din cer să se coboare
Pruncul sfânt la fiecare!

Era o noapte plină de mister...
Fulgi albi de nea-ncepuseră să cadă
Şi îngerii cântau un lerui ler,
Căci se-ntrupase-a cerului plămadă. 

Frânturi de amintiri, încet doinind,
Cu glasul lor îndeamnă la visare...
Printre nămeți adie-un vechi colind,
Zburând cu vestea pe la fiecare. 

Pornind la drum cu pas neliniştit,
În timp ce steaua ne croia cărare,
Cu magii şi păstorii am sosit
La ieslea Pruncului, într-o suflare. 

În flori de gheață-i totul îmbrăcat,
De parc-ar vrea păcatele s-ascundă,
Şi-un zvon de viață printre vremi purtat,
Pătrunde peste tot şi ne inundă. 

E-aşa târziu... şi ninge viscolit...
Iar dinspre staul, un ecou ne-aduce
Acelaşi tainic cânt, abia şoptit,
Ce-n noapte ne colindă somnul dulce. 

E liniște și-aproape s-a-nnoptat,
Păstorii stau de veghe pe câmpie…
Dinspre coline-un zvon neaşteptat,
Răsună ca o dulce melodie…

Pe cer sunt stele mii ce strălucesc,
Iar îngerii tot urcă și coboară
Şi magii către staul se grăbesc,
Cu vestea ce pământul înconjoară.

E-o noapte cum nicicând nu s-a văzut…
În Betleem, în ieslea cea săracă,
Mântuitorul lumii S-a născut
Şi heruvimi ‘naintea Lui se pleacă.

Nu s-a găsit un loc de poposit
Şi nici măcar un colț în vreo odaie,
În casa mea şi-a ta nu L-am primit
Şi S-a născut umil, pe pat de paie.

S-a întrupat ca Prunc nevinovat,
În cer şi pe pământ e sărbătoare,
El e Mesia, Rege şi-mpărat,
Veniți, să ne plecăm în adorare!

Te-aş colinda în prag de sărbătoare,
Cu dalbe flori şi-un altfel de Crăciun...
Când peste-a inimii însingurare,
Ninge şoptit în seara de Ajun... 

Se-aude dinspre ieri, ca o părere,
Un vechi colind în grai nepământesc,
Cu flori de gheață ninge peste ere
Şi-n gând atâtea doruri năvălesc... 

Te-aş colinda în iarna ostenită,
Cu dalbe flori din largul necuprins
Când lacrima durerilor, trudită,
În umbrele tăcerii te-a învins. 

Şi ninge ca în vremuri de-altădată...
Zăpezile în suflet mi le-adun,
Cu dalbe flori, sub cetina brumată,
Să te colind în seara de Ajun...

Peste covorul frunzelor căzute,
Călcâiul toamnei poartă-aceeaşi veste...
Hoinare nostalgii mocnesc durute,
Dintre apuse file de poveste... 

Coboară-un foşnet rece dinspre munte,
Se-apleacă norii-n falduri argintate,
Lăsând în urma lor zăpezi cărunte
Şi flori de gheață, prin grădini, sculptate. 

În palma frunzei încă mai suspină
Un ultim vers 'nainte de plecare,
Când codrii-şi plâng amarul în surdină,
Sorbind din cupa clipei trecătoare...

Acolo unde murmură izvorul
Şi printre stânci coboară neînfrânt,
În valea unde lăcrimează dorul,
Pe firul ierbii legănat de vânt... 

Acolo unde-n lunca solitară,
Pândește luna dintr-un cer senin 
Şi-acelaşi cânt de nai şi de vioară
Se-aude-n al pământului suspin...

Acolo unde codrii goi oftează
Când rândunelele în zbor se duc,
Când rând pe rând cocorii emigrează
Şi se usucă frunzele de nuc...

Acolo unde-s toamne-mbelşugate
Iar primăverile nicicând nu mor
Şi iarna ninge ca în basm prin sate
Iar cerul verii n-are niciun nor... 

Acolo unde marea-şi cheamă valul
Să mângâie nisipul iar şi iar
Şi Dunărea îmbrățişează malul
Urmându-şi tainic drumul milenar... 

Carpații-şi pun cununi de flori pe creste
Şi sunt păstori cu turme la păscut,
Acolo e-un tărâm ca de poveste,
Acolo-i țara-n care m-am născut...

Scade ziua în clepsidră într-un ritm halucinant, 
Umbre reci, misterioase-şi plimbă pasul nonşalant,
Cad secundele ucise sub a timpului arcadă
Şi prin fața mea, tăcute, se perindă-n cavalcadă. 

Şi tot bat şi bat în mine clopote cu glasul stins,
Dangătul prelung se frânge în albastrul necuprins
Iar pe tâmpla-ncărunțită se mai cerne o-nserare,
Pe când bobul din clepsidră mai cerşeşte o suflare. 

Şi tot cad şi cad din mine cioburi mici de efemer,
Parc-aş vrea să pun hotare-n calea clipelor ce pier...
Însă vremea nu aşteaptă, anii trec cu nepăsare
Iar eu, bulgăre de tină, mă supun cu resemnare...

A mai trecut o toamnă peste noi,
Bat clopotele-a dor şi-a despărțire
Şi am rămas mai singuri şi mai goi,
De-atâția paşi pierduți prin cimitire. 

Prea multe aripi frânte timpuriu,
Prea multe inimi au uitat să bată
Şi ne-a rămas în sufletul pustiu,
Un gol şi-o lacrimă nemângâiată. 

Prea multe întrebări ce n-au răspuns,
Prea multe visuri prematur ucise,
Mocnesc durut tăcerile-n ascuns
Iar vântul bate pe la porți închise... 

A-ngenuncheat şi frunza prin grădini,
Amurgul sângerează-a suferință,
Iar noi suntem mereu tot mai străini
Şi tot mai distanțați şi-n neputință.

A mai trecut o toamnă peste noi
Şi-n gând şoptim aceeaşi rugăciune:
Întoarce Doamne vremea înapoi
Şi-aşterne curcubeul peste lume!

M-am exilat la capăt de pământ,
Acolo unde marea-şi are începutul...
Şi ca o pasăre cu zborul frânt,
Ascult cum plânge a singurătate, vântul. 

M-am cuibărit pe-o margine de vis,
Acolo unde ning tăceri peste cuvinte
Şi-un fulg de nea ce coborâse din abis,
S-a prefăcut pe-obraz în lacrimă fierbinte. 

Am frânt un colț de suflet, rând pe rând,
Am dăruit din tot ce sunt, la fiecare...
Dar m-am trezit, amarul cupei bând
Şi-am tras în gândul meu, silențios, zăvoare. 

Se-aude dinspre zare murmurând,
Un cântec trist de lebădă, pierdut în noapte...
Şi-n inimă se zbate-un dor flămând,
Ce-adună-n piept oceane de singurătate.

𝗩as de lut fragil şi tandru, aşezat pe-un colț de viață,
𝗜nimă sculptată-n tină cu iubire şi candoare,
𝗢rizont deschis spre-o caldă şi senină dimineață,
𝗟impede precum albastrul din petala de cicoare...
𝗘şti un val trudit de mare, eşti condeiul care scrie,
𝗧rena nopții care poartă-n faldu-i stropi de reverie,
𝗔lbul crin ce-nclină cupa cu a mirului magie... 

𝗔ripă spre zare-ntinsă printre ramuri desfrunzite,
𝗡or purtat în fapt de seară pân' la margini de genune,
𝗗ulce şoaptă legănată-n poala clipei ațipite,
𝗥oua ce coboară zilnic, firul ierbii să-ncunune,
𝗘şti un vers de poezie prins în voal de neuitare
𝗜ar în lumea ta e numai nostalgie şi visare... 

Am strâns albastrul nopții-n călimară,
Adăpostit la umbra unui vis,
Sub pleoapa lunii cu priviri de ceară,
Ce-şi picura tăcerea în abis. 

Ningea o linişte pe țărm de suflet...
În Carul Mare m-am urcat din mers
Dar m-am oprit din fermecatu-mi umblet,
Să scriu c-un colț de stea, pe cer, un vers. 

Tot legănate-n fald de reverie,
Silabele-mi zâmbeau provocator,
Iar eu m-aş fi ascuns în poezie,
În universul ei nemuritor... 

Am strâns albastrul nopții-n călimară...
Condeiul mai cerea un strop de mir,
Să soarbă pentru-a nu ştiu câta oară,
Seninul din al visului potir.

Păşind pe covor de lumini selenare,
Târziul coboară-n cascade de-albastru.
Clipesc prin unghere, timid, felinare
Şi-n poala-nserării mijeşte un astru. 

Cresc umbre-alungite în foşnet de şoapte
Şi-un dangăt prelung, frânt sub negura deasă,
Dispare-n neant pe-o felie de noapte,
Când luna tresare din vis, somnoroasă. 

Cad cioburi de gând peste nude cuvinte,
Curg rime-n silabe sortite uitării...
Condeiul adoarme pe-o coală cuminte
Şi ninge-o tăcere pe tâmpla visării...

Zburăm cu albe aripi înspre galaxii,
Tot rătăcind purtați prin lumi boeme,
Cu gândul legănat de-albastre insomnii,
Ce-şi picură amarul în poeme. 

Şoptiri de suflet toarnă în taină din abis,
Prin călimări, silabele rămase,
Când muza reapare între somn şi vis,
Înveşmântată-n straie de mătase... 

Suntem doar abur risipit în univers
Şi-n clipa ce apune cu durere,
Frânturi de doruri cad pe-un ultim vers
Şi-n urma noastră plouă cu tăcere... 

Zburăm cu albe aripi înspre galaxii,
Printre metafore, condeiul geme,
Din pagini de nemuritoare poezii,
Ne naştem înc-o dată peste vreme... 

E mult mai toamnă astăzi decât ieri,
Rugina se preface-n flori de gheață,
Cad cioburi de lumină-n mlădieri,
Din nesfârşit peste tăcutul dor de viață. 

Se zbate clipa-n gândul nerostit
Să pună stavili noi în calea nopții 
Şi-n răzvrătiri nebune, s-au pornit
Să curgă lacrimi ne-ndurate-n palma sorții. 

E mult mai toamnă astăzi decât ieri,
Ascultă şoapta boabelor de rouă...
E-un cântec rătăcind spre nicăieri
Iar peste pribegii de gând şi suflet, plouă...

Am fost bob firav de rouă strâns în palma unei flori,
Lacrimă întârziată pe sub geană uneori,
Între vis şi împlinire am fost semn de întrebare
Şi mi-am aninat dorința printre stele căzătoare. 

Am fost fulger de lumină într-un fald de curcubeu,
Puful alb de păpădie spulberat instantaneu,
Am fost nufăr singuratic pe sub sălcii plângătoare,
Sprijinind pe umeri cerul cu albastru-i de cicoare. 

Am fost aripă întinsă-n zbor înalt spre infinit,
Valul frământat de mare murmurând neobosit,
Pe nisipul din clepsidră mi-am clădit palat din visuri
Şi-am cules deşertăciune pân' la margini de abisuri. 

Am fost vers de poezie, un ecou purtat de vânt,
Un acord de simfonie, o silabă-ntr-un cuvânt,
Vas fragil născut din tină, flacără de lumânare,
Cânt de lebădă în noapte, un suspin, doar o suflare... 

Printre doruri şi speranțe, pân' la capăt de cărare,
Am fost EU... dar pe pământ, n-am trăit la întâmplare...

Sunt licăr de lumină scurs din soare,
Sunt vas de lut cu suflet visător,
Un strop pierdut într-un talaz de mare,
În Univers sunt doar un fir de nor. 

Sunt pulbere de stele căzătoare,
Sunt bob de rouă-n palma unei flori,
O şoaptă rătăcind la întâmplare,
Sunt un ecou în strune de viori... 

Sunt lacrimă născută din durere,
Sunt strigăt mut al gândului pribeag,
O flacără ce pâlpâie-n tăcere,
Sunt vis îngenuncheat pe-al zilei prag. 

Sunt toate la un loc şi fiecare,
Sunt trup şi suflet tainic, călător,
Sunt umbra pregătită de plecare,
O frunză-n vânt, un abur trecător... 

Sunt dor pe-a infinitului coloană,
Sunt curcubeu pe cerul mohorât,
Un fulg timid de nea topit pe geană,
Sunt doar un om, un simplu om şi-atât!

Nu doarme valul încă
Şi marea nu mai tace,
Sub negura adâncă
Ce-n falduri se desface. 

Plâng crestele-nspumate,
Catargele se frâng,
Plâng albatroşi departe,
Când nori de plumb se strâng. 

Şi-n noaptea-ntunecată,
Cu unduiri stângace,
O barcă-ntârziată,
În zbucium se complace. 

La margini de genune,
Lovit de stânci, talazul,
Se zbate să-şi adune
Spre țărm, trudit, necazul. 

O rază ațipită
Mi-alunecă sub pleoapă,
Lumina-i risipită,
În suflet să-mi încapă. 

Nu doarme valul încă,
Dar marea, de-acum tace,
Iar negura adâncă
În falduri se desface...

Peste zidurile 
de marmură 
ale nopții, 
se înalță o aripă 
de lumină,
desenând un palid rotocol
pe bolta senină. 

Hoinărind 
spre neunde,
m-am oprit
să-mi odihnesc
neliniştea
pe țărmul însingurat
al mării. 

În poala unui val,
Luna 
îşi leagănă
nesomnul
sub şoptirile 
albastre
ale întunericului. 

Din căuşul palmei 
desculțe,
sorb lacrimile cerului
ce curg 
în răcoarea clipei
peste cioburi
de suflet obosit. 

E linişte... E noapte...
Şi parcă timpul s-a oprit...

Lunecând pe bolta-albastră, 
M-a surprins aseară Luna...
Contemplând-o la fereastră,
I-am făcut uşor cu mâna. 

S-a oprit cu gestu-i candid, 
Să-mi arunce o privire
Şi-am zărit pe chipu-i palid,
O timită licărire. 

Cufundată în visare, 
Am poftit-o-aici, la cină,
Aş fi vrut să se coboare
Pe o rază de lumină. 

Mi-a zâmbit cu nepăsare
Din al lumilor mister,
Sub a nopții revărsare,
S-a întors apoi pe cer... 

Şi-am rămas privind la stele...
Bolta scânteia departe,
Pe când Luna, printre ele,
Îşi croia cărări în noapte. 

M-am lăsat în voia sorții,
Însetată de lumină,
Implorând Regina Nopții,
La fereastra-mi să revină.

Atâta dor
Am adunat,
Rătăcitor 
Şi-nsingurat...
Atâta dor
Neliniştit,
Sfâşietor,
Arzând mocnit...
Atâta dor,
Un dor aprins,
Stăruitor,
În lacrimi stins...
Atâta dor
Nestăvilit,
Ca un izvor
Neobosit...
Atâta dor
În nopți pustii,
Purtat în zbor
Spre galaxii... 

M-atinge-n taină un fior
Şi-n Carul Mare mă strecor 
Cu aripă de visător
De-atâta dor,
De-atâta dor...

Uneori
îmi descalț sufletul
să umble tiptil
pe nisipul cald 
al viselor
printre urme şi umbre... 

M-aşez pe-un colț 
de reverie
s-ascult
ecoul 
ce desparte 
tăcerea-n silabe... 

Mi-aştern 
un pat din doruri,
şi mă-nvelesc 
cu rime-n culori de fantezie
ce curg apoi în slove
pe coala de hârtie... 

Uneori
îmi descalț sufletul
să umble tiptil
pe nisipul cald 
al viselor
printre urme şi umbre... 

M-aşez pe-un colț 
de reverie
s-ascult
cum şoapta-ntârziată
dictează-ncet
condeiului să scrie,
în timp ce clipa
se prelinge-n picături
de poezie...

Între lacrimă şi zâmbet, văduvit de libertate,
Pân' la margini de genune, bietul fir de lut se zbate...
Lacrima,-n privire frântă, sufletul îl linişteşte 
Şi ca dup-o ploaie caldă, zâmbetul se limpezeşte. 

Între lacrimă şi zâmbet am pus legământ de pace:
Când am zâmbetul pe buze, lacrima din suflet tace
Iar când lacrima trudită îmi alunecă sub pleoape,
Zâmbetul o şterge-n grabă, înflorindu-mi mai aproape. 

Curcubeul se revarsă după apriga furtună,
Peste însetatu-mi suflet, cu balsam de voie bună.
Fermecat de-a lui magie, de pe-o margine de vis,
Strâng petalele căzute, într-un zâmbet larg deschis... 

Soarele trimite tandru, un surâs în bob de rouă,
Să culeg în zorii zilei stropi, cu mâinile-amândouă...
Din căuşul palmei soarbe cu nesaț al meu destin,
Mir albastru cu savoare de zâmbet diamantin.

Pe-al nopții cer cu gene plumbuite,
Mi-agăț dorința într-un colț de stea.
Înrourate, clipele cernite,
Îmbătrânesc lumini sub pleoapa-mi grea. 

A-ncărunțit culoarea în petale,
Copacii-şi plâng destinul amurgit,
Când toamna-şi toarnă mirul în pocale,
Şi-a ei savoare-n suflet desfrunzit. 

Se ceartă vântul cu-ale serii umbre,
Foşnind în trena-i falduri brumării,
Lumina se destramă-n neguri sumbre,
Brodate-n tivul frunzei arămii... 

Şi port în mine-o teamă de-nserare,
Bat clopotele-a jale-nnăbuşit...
Ca un balsam pe rana care doare
Cad stropi de ploaie-n verdele strivit. 

Penelul toamnei poartă o poveste,
Ce-ascunde-un dor de viață nerostit,
Un dor de tot ce-a fost şi nu mai este,
Prin veştede-anotimpuri potopit.

Uşoare umbre cresc dezlănțuite,
Septembrie aproape a trecut...
În filmul mut al toamnei răzvrătite,
Hoinare nostalgii mocnesc durut. 

Octombrie aprinde-n lampioane,
Prin reci unghere, palide lumini...
Şi plâng cărările de paşi orfane,
Îngenuncheată-i frunza în grădini. 

Am naufragiat pe-un vers de seară,
În ceasul crizantemelor târzii,
Ucise sub a timpului povară,
Cu revărsări de-amurguri sângerii. 

Pe portativul vieții, în surdină,
Fug toamnele-ntr-un veşnic contratimp,
Să toarne din potire de rugină,
Suspine, peste-apusul anotimp. 

Din două aripi, zbor cuminte
Ce-mbrățişează necuprinsul,
Să poarte spre-mplinire visul
Păstrat în suflet de părinte... 

Din două aripi, zbor spre soare,
Născut din dorul de lumină
În suflet fraged, fără vină,
Nemărginirea să măsoare... 

Din două aripi, zbor spre stele,
Țesut cu fir de nemurire,
Un zbor înalt, fără oprire,
Cu clipe dulci sau zile grele... 

Din două aripi, zbor spre viață,
Printre furtuni şi frământare,
O nesfârşită căutare,
De-o prea senină dimineaţă. 

Noi am ucis adesea visul
Născut în suflet de copil 
Şi-n locul lui, aşa, tiptil,
Am strecurat uşor abisul. 

Eu n-aş lăsa să zboare clipa,
Să-mi jefuiască fericirea
Şi n-aş lăsa ca ne-mplinirea
Să-i frângă zborului aripa...

M-am prins în vals cu toamna prin parcul plin de frunze
Ce-aleargă-n ritm agonic sub bolta plumburie.
Amurgul se coboară printre şoptiri de muze,
C-un tainic vers de seară pe-o lacrimă târzie... 

Mă-ntorc tăcut pe-aleea fântânilor, prin timpuri,
S-ascult din nou ecoul izvoarelor departe...
Şi-o tristă simfonie ascunsă-ntre-anotimpuri,
Îmi picură în suflet melancolii deşarte. 

Un cânt suav de greieri ca un ecou de flaut,
Îmi leagănă nesomnul cu dulcea lui magie...
Printre-alungite umbre, poteci spre vis îmi caut,
Când miezul nopții bate iar luna întârzie. 

Potop de bogăție a-nveşmântat grădina,
Cu ale toamnei rochii-n culori de fantezie
Şi-mi pare că-ntre neguri s-a rătăcit lumina,
Purtându-mi dimineața în trena-i brumărie. 

În sufletu-mi e ploaie, plâng strune de vioară,
M-aşteaptă-o altă toamnă sub ramuri întristate,
Pe-un colț de cer stau îngeri veghind cu ochi de ceară,
Să-mi risipească norii şi gândurile toate... 

A-mbătrânit pădurea, s-a-ntors rugina-n vie,
Din tot ce-a fost odată lumină şi culoare,
Mi-a mai rămas arama din frunza străvezie,
Ce am strivit-o-n palmă, fără să ştiu c-o doare. 

E-atâta toamnă-n juru-mi, nici fluturi nu mai zboară,
Amurgul sângerează, clepsidra e pustie,
În piept suspină-n taină eterna primăvară 
Ce-nmugureşte-n mine un dor de veşnicie.

Pe-un colț uitat de lume mi-am aşezat cuminte,
La umbra fericirii, între real şi vis,
Grădina mea cu doruri şi visuri ne-mplinite
Să-mi înflorească-n cale c-un nou destin, rescris. 

Şi i-am pavat aleea cu stropi de reverie,
I-am agățat deasupra albastrul necuprins,
Să nu-mi mai pară bolta anostă, cenuşie,
Pe cerul dimineții, un soare i-am aprins. 

Dar am cules amarul în boabele de rouă,
Frânturi de fericire mi-au nins printre dureri,
Am adunat iluzii cu mâinile-amândouă
Şi-am strâns în suflet toamne şi ierni şi primăveri.... 

Mi-s tălpile-obosite de-atâta alergare
Iar sufletul mi-e rană şi-aproape s-a -nnoptat,
Cu freamăt, în grădină se-ntoarce-o dulce boare
Ce-n muguri de speranță preschimbă-al meu oftat. 

Am vrut să-mi țes povestea din zâmbet şi culoare,
Să-mi fac poteci prin noapte din străluciri de stea,
Şi-am înteles că-n viață, după furtuni răsare 
Un curcubeu al păcii chiar şi-n grădina mea. 

Întoarce-ți fața către soare,
Când sufletul ți-e desfrunzit,
Mai lasă zâmbetul să zboare
Şi peste visul ne-mplinit! 

Zâmbeşte când e-n suflet pace
Dar şi în vreme de război!
Un zâmbet poate să împace
Furtuni năpraznice, în noi.

Atinge-mi inima c-un zâmbet,
Chiar dacă trist şi singur eşti,
Cu ochii grei de-atâta plânset,
Mai ai motive să zâmbeşti! 

Opreşte-ți pasul pe cărare,
Când eşti de lacrimi jefuit,
Degeaba soarele răsare,
Degeaba, dacă n-ai zâmbit! 

Zâmbeşte azi, zâmbeşte mâine,
Zâmbeşte sincer şi deschis!
Prin ploi de lacrimi cu suspine,
Drumu-i cu semnul "interzis". 

Mai sus de nori e-aşa lumină,
Zâmbeşte, chiar de-ai ostenit!
C-un zâmbet, bolta se-nsenină,
Zâmbeşte, dacă n-ai zâmbit!

Dimineți cu voal de ceață 
Peste-al cerului senin,
Plâng desculțe prin fâneață, 
Anotimpul în declin.
De pe bolta plumburie, 
Curge lin pe portativ,
În acord de rapsodie, 
Toamna, la superlativ. 

Cu alai de bogăție 
Şi arome prin grădini,
S-au întors strugurii-n vie, 
Cu podoabe de ciorchini.
Un andante, lin, valsează 
Codrii-n straie ruginii 
Iar cocorii emigrează, 
Cuiburile-s prea pustii... 

De sub frunza ce suspină 
Ca la ultimul ei bal,
Cântă greierii-n surdină... 
Ce nostalgic recital!
Pe potecile pierdute, 
Paşii sunt tot mai puțini,
Număr toamnele trecute 
Printre umbre şi lumini. 

Muza mea e însăşi Toamna, 
Ce s-a-ntors cu-ai zilei zori,
Să amestece de-a valma 
O suită de culori.
Din penelu-i trist, arama, 
În nuanțe de mister,
Melancolic, trece vama, 
Ca un dar venit din cer. 

Pe un colț de noapte-albastră,
Ferecată-n lumea-i lină,
Şade-n cer, deasupra noastră,
Nemişcată, Luna plină. 

Poartă straie de lumină
Iar privirea ei măiastră,
Strălucind diamantină,
Îmi pătrunde prin fereastră. 

Din felia mea de lume,
Înspre alte zări celeste,
Printre stropi de-argint şi brume,
Mă strecor ca-ntr-o poveste. 

Un ecou prelung aleargă...
Glas de corn în miezul nopţii,
Colindând pădurea largă,
Ca un cerb în voia sorții. 

Printre nori, c-o tremurare,
Suie-n taină visu-mi dulce
Sub a zorilor răcoare,
Pe când Luna-ncet se duce...

Ori e nouă, ori e şase,
Nu mai înțeleg nimic!
Chiar am dubii serioase
Dar... să judecăm un pic... 

Eu aş spune că e nouă...
Însă tu, un şase vezi,
Când părerile sunt două,
Pentru care să pledezi?! 

Şase, nouă, şase, nouă,
Nici nu ştii ce să mai crezi,
Când pozițiile-amândouă,
Rând pe rând aduc dovezi. 

Ți-aş lansa o provocare:
Vino-aici în locul meu!
Dup-o altă abordare,
Vei vedea tot cum văd eu. 

Pentru că-n realitate,
Dacă stai să cumpăneşti,
Amândoi avem dreptate,
Dar... depinde cum priveşti... 

Ca un râu de nostalgie curge-a toamnei simfonie,
Invocând pe portative doruri şi melancolie...
Vântul poartă pe alei frunze arămii-n spirale,
În grădină-s pomii goi, cântă greierii a jale. 

Norii-şi scutură cenuşa de pe bolta plumburie,
Peste codrul care-şi plimbă mândru trena ruginie...
Singuratic, plânge-un dor pe la cuiburile goale,
Când tăceri flămânde-nghit tot ce întâlnesc în cale. 

Se aştern încet poeme fermecate pe cărare,
Răscolind în al meu suflet anotimpul care moare.
Mă simt singur şi pustiu, c-a trecut prea iute vara,
Mai pustiu ca un cocor care-şi părăsește țara...

Lacrimi de nor
Frunze în zbor
Aripi de vânt
Schimb de veşmânt
Stol de cocori
Brumă în zori
Cer plumburiu
Codru-arămiu
Greieri la bal
Trist recital
Livezi şi vii
Holde-aurii
Grâne-n hambar
Must în pahar
Iz de gutui
Dulci-amărui
Țărm amuțit 
Val ostenit
Stropi pe nisip
Umbre pe chip
Văi ruginii
Alei pustii
Foşnet în lan
Bacovian
Freamăt ne-nfrânt
Toamnă... şi-atât.

Am întâlnit pe-un colț de vis
Un suflet poezie
O clipă doar am coincis,
C-aşa a fost să fie...
(Violeta Andrei Stoicescu) 

O clipă ne-am îmbrățișat, 
În regăsiri de suflet,
Poemele ne-au mângâiat 
Al chipurilor zâmbet...
(Daniela Konovală) 

A fost de-ajuns în lutu-acest' 
Să-ți întâlnesc privirea!
Noi una suntem, gând ceresc 
Ne-a rânduit menirea,
(Daniela Konovală) 

Să fim crâmpei de absolut 
În șoapte pământene,
Surori în inimă și gând 
,,Horind" printre poeme.
(Daniela Konovală)

Afară e urât şi plouă,
Eu stau la geam cu tine-n gând...
Purtat pe-un colț de lună nouă,
Mă-ngenunchează-un dor flămând. 

Suspină orologiu-n noapte,
Copacii goi au adormit,
Se-amestecă tăceri cu şoapte
Iar timpul parcă s-a oprit. 

Mi-e dor să-mi odihnesc privirea
Pe chipu-ți blând, fără egal,
Să sorb din ochii tăi iubirea,
Curată ca un crin regal.

Şi simt cum mâna ta m-atinge
Şi-aştept să intre cineva...
E-aşa pustiu şi-n juru-mi ninge
Cu amintiri de catifea. 

Tăcută, toamna îmi strecoară
În inimă, un trist fior
Şi-n suflet simt o grea povară,
De-atâta dor, de-atâta dor...

Dansează frunzele cu vântul
Şi-un freamăt lin coboară,
Copacii-şi leapădă veşmântul
Către sfârşit de vară. 

Cu adieri de nostalgie
Alt anotimp se-arată,
Să-şi poarte trena ruginie
Sub zarea-nlăcrimată. 

Se-mbracă-n strai de plumb seninul,
Când norii se adună,
Să toarne din potir preaplinul
Şi fulgeră... şi tună... 

Se-adună holdele-n grânare
Din zori şi până-n noapte
Şi amiroase-a-ndestulare,
A must şi-a mere coapte. 

Cuprinşi de-o tainică beție,
Plâng greierii spre seară,
Aeeaşi tristă melodie...
Şi-n noi e toamnă iară. 

Pierdute ca-ntr-un zbor de fluturi,
Dansează frunzele-nsetate
De-un tainic dor de libertate,
Printre-anotimpuri. 

Pe-acorduri triste de vioară
Şi cânt de greieri în surdină,
Se-ascunde verdele-n rugină,
E toamnă-afară. 

Coboară bruma-n pas cu zorii
Iar codru-şi murmură povestea,
Cu foşnet lin aleargă vestea...
Se duc cocorii. 

E-atâta dor şi nostalgie
În fiecare-apus de soare
Ce-adună-n vers spre neuitare,
O rapsodie. 

Plâng norii a sfârşit de vară
Şi-n sufletele noastre pline
De tot ce e frumos şi bine,
E toamnă iară.

Călătorim prin lumea de contraste,
Cu bucurii, amaruri, suferinți,
Ne regăsim prin timp şi spații vaste,
Pe drumul ce-l urmăm cu paşi cuminți. 

Prin labirint de neguri şi lumină,
Prin văi adânci, pe culmi de neatins,
Trecutul şi prezentul se îmbină
Cu ere-ndepărtate, ce s-au stins... 

Atraşi de noi tărâmuri de contraste,
Păşim printre-adevăruri şi minciuni,
Trudiți şi-mpovărați de griji nefaste,
Nemuritori şi tineri, dar bătrâni... 

Călătorim printre lumini şi umbre,
Purtăm cu noi apusele iubiri,
Adesea ne-mpresoară gânduri sumbre,
Dar ne-amăgim cu vise şi-amintiri... 

Şi viața se perindă-n cavalcadă,
Furtuni ne mai doboară uneori
lar anii se îndreaptă în cascadă,
Spre orizont, ca norii trecători... 

Azi m-am întors pe drumul de-altădată,
Cu sufletul cuprins de nostalgie,
La ceas târziu, pe-o lacrimă purtată,
De versul ce-mpleteai cu măiestrie... 

Mi-e-aşa de dor... dar totul e tăcere,
Condeiul tău demult a amuțit
Şi-aud din depărtări, ca o părere,
Ecou de poezie-n asfințit... 

Păstrez în gând şi-n inimă sculptată,
Ca pe-o comoară, amintirea-ți vie,
Nici zilele, nici anii n-or să poată
Să-ți stingă glasul, dor să nu-mi mai fie...

Mi-e sufletul fereastră către cer
În care se-oglindeşte-n zori seninul...
Chiar dacă noaptea-n straie de mister, 
Îmi mai umbreşte uneori destinul. 

Mi-e sufletul fereastră către cer,
În care bat furtuni când dorul doare,
Când pasul rătăcit şi prea stingher,
Se poticneşte-adesea pe cărare... 

Mi-e sufletul fereastră către cer,
Prin care intră raza de lumină
Trimisă ca un tainic mesager,
Să-mi fie far în seri cu lună plină. 

Mi-e sufletul fereastră către cer,
Prin care mă strecor ca-ntr-o poveste,
Să pot cuprinde timpul efemer,
Să-ntorc din drum ce-a fost şi nu mai este. 

Mi-e sufletul fereastră către vis,
Fără de care viața-ar fi pustie,
Un vis cu rădăcini în Paradis,
Un vis născut din dor de veşnicie.

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
Mi-ajung doar câteva petale de visare,
Un vers de poezie îmi dedic
Şi-adaug în grădina vieții înc-o floare. 

Cu-acelaşi suflet tandru de copil
Mă poartă pasul pe a timpului cărare...
A mai trecut un an... aşa, tiptil
Dar vine altul, cu o nouă provocare. 

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
Îmi e de-ajuns să văd cum soarele răsare...
Azi am decis să nu renunț, să nu abdic
Şi să aşez în calea vremilor hotare. 

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
Cer zorilor un strop de rouă drept urare
Iar nopții să mă poarte-n Carul Mic
Spre rădăcini de cer cu lumi nemuritoare. 

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
De fapt e-o simplă zi, la fel ca orişicare
Dar parc-aş vrea să mai rămână-un pic,
Să uit că viața-i doar o umbră trecătoare...

Gondolier, mai spune-mi, mai spune-mi iar povestea
Despre oraşul nufăr pe ape de cristal,
Pictează-mi-l pe suflet, să duc cu mine vestea
Despre-un tărâm cu punți şi măşti de carnaval... 

Sub un balcon se-aude, când seara lin coboară,
O veche melodie a unui trubadur 
Ce-nvăluie tăcerea-n acorduri de vioară
Şi-aşterne nostalgia pe liniştea din jur. 

Se-aprind lumini şi noaptea îşi cerne-ncet albastrul,
Un pescăruş, departe, se leagănă pe-un val...
Gondolier, priveşte cum se-oglindeşte astrul
În unduiri feline, acolo, lângă mal! 

Răsar timid pe boltă, sclipind, câteva stele,
Amurgul îşi desface pe zare-un roşu fald...  
Un cald fior pătrunde în gândurile mele
Şi-n străluciri se-mbracă cetatea de smarald. 

Perechi-perechi de umbre se-opresc pe la vitrine
Şi se privesc şăgalnic în son venețian,
Oraşul se îmbracă-n topaze şi rubine,
Surprins parcă sub vraja unui magician. 

Străbat de la taverne ecouri în surdină
Iar luna îmi aruncă priviri de porțelan,
Tresar ca dintr-un vis când gondola se înclină,
Gondolieru-ajunge prea iute la liman. 

Cu aripi de vultur mă-nalț peste neguri
Sub vraja ce umple al clipei delir,
Să sorb din seninul ce toarnă din ceruri
Albastrul ascuns în al zilei potir. 

Privesc cum se-adapă din el răsăritul
Ce-nvăluie zarea-n sclipiri de safir,
Când roua-n adânc îşi presară argintul,
Să mângâie floarea cu dulcele-i mir... 

Pe boltă o rază de foc scânteiază
Iar aripa-mi zboară din nou spre pământ 
Şi simt cum o pace în suflet se-aşază...
Din vis mă trezeşte o boare de vânt. 

Se-aude-un ecou ca o dulce chemare
Ce-mi leagănă gândul rătăcitor...
Lumina-şi aşterne a ei sărutare
Şi-mi ninge în gând cu petale de dor. 

Mi-e sufletul aripă-ntinsă spre zare,
Plutind peste noapte spre limpezimi,
Un abur ce suie spre neuitare,
O şoaptă purtată în zbor spre-nălțimi...

Într-o lume prea grăbită,
De tumult învăluită,
Mă opresc din vreme-n vreme
Să ascult cum vântul geme... 

Gânduri mii se zbat în minte,
Toarnă şoapte în cuvinte
Şi le-alungă-n veşnicie
Îmbrăcate-n fantezie. 

Hoinărind la întâmplare
Se amestecă în zare
Şi pornesc la pas cu visul,
Străbătând întreg abisul. 

Dar deodată vântul tace
Iar în gând coboară pace
Risipind a minții ceață
Şi renaşte-un dor de viață.

Roua strânsă-ntr-o petală,
Sufletul trudit îmi spală
Şi-l mângâie cu sfială
Murmurând acea zicală:
„Gânduri multe fără treabă,
Dovedesc o minte slabă.”

Dincolo de nori,
cerul
pregăteşte
un spectacol
infinit
de lumină 
şi culoare
pictat pe orizont
în formă de 
apus de soare...
în timp ce
umbre reci
şi negre
îşi fac încet, încet,
înspre pământ cărare.
E înserare...
De-acum,
de dincolo de nori
străbat prin întuneric
în tăcere
lumini stelare...
Sub pleoapa nopții
se-aşterne-o linişte adâncă 
peste zare.
Şi înc-o zi
se duce la culcare... 

Arşița verii,
Glasul tăcerii...
Cheamă spre seară
Ploaia de vară.
Raza de soare
Cu resemnare
Se pierde-n zare
În grabă mare...
Natura-i toată
Încețoşată...
Norii se-adună,
Deodată tună,
Fulgere albe
Se prind în salbe.
În depărtare,
Sub frământare,
Un val de mare
Stă în picioare.
Vântul aleargă,
Urma să-i şteargă
C-o adiere
Şi-ndată piere...
Stropi grei de ploaie
Curg în şiroaie.
Lanul fierbinte
Tace cuminte...
Chiar dac-afară
Plouă a vară.
Iar pe răzoare
E sărbătoare
Şi în grădină,
Ca o cortină
Coboară lină
O boare fină...
Zefirul tace,
Noapte se face,
Luna-şi presară
Argintul iară...
Ce uşurare!
Din nou răcoare!

Cerul coboară albastru-n fântână,
În apa rece lumina-şi fărâmă...
Sorb din răcoarea ce-ajunge la mine.
Mi-e bine. 

Stau în tăcere, cu buze-nsetate,
Se-ntorc din drum amintiri exilate,
Cu palme de suflet vadra s-o-ncline
Spre mine. 

Cumpăna vremii îşi leagănă dorul
Şi din adânc izvorăşte fiorul,
Tremură zarea-n culori opaline,
Mi-e bine. 

Simt cum se-ntinde o oază cerească,
Din inimă seceta să-mi răpească
Şi-acelaşi refren în gând îmi revine:
Mi-e bine. 

Pe drumul ce suie spre vechea fântână,
Adesea mă-ntorc cu tăcerea de mână
Şi-un dulce venin îmi aleargă prin vine...
Mi-e bine. 

"Bolnavi de speranță, aşteptăm întruna",
Ne hrănim cu vise sub povara grea...
Prindem câte-o rază când se-aprinde luna
Şi ne țesem aripi noi din colb de stea. 

Din clepsidra vieții clipa-ncet dispare,
Ca un abur piere tot ce-a mai rămas...
Dar speranța-n suflet e nemuritoare,
Ea rămâne până-n cel din urmă ceas. 

Rătăcim adesea prin furtuni uitate...
Dincolo de nori e-al păcii curcubeu
Care ne-aminteşte azi că peste toate,
Flacăra speranței e doar Dumnezeu. 

*Primul vers este citat din Emil Cioran.

Sunt valul înspumat pe-o mare-albastră, 
Tot legănat de vremuri în unduiri retard,
Tresar când luna-mi bate în fereastră...
Printre-amintiri cernite, bătrâne raze ard. 

Mi-e sufletul ca bolta în furtună,
Un freamăt îmi strecoară prea dulci fiori în gând...
Te văd zâmbind, păşim sub clar de lună,
Prin labirint de noapte, peste abis visând... 

Ți-am dăruit iubirea ca pe-o floare,
N-am să-nțeleg vreodată de ce te-ai depărtat,
Prăpastia însingurării doare,
S-au strâns atâtea taine-n al inimii oftat... 

Sunt valul înspumat pe-o mare-albastră,
Un dor sălbatic arde în inimă nestins,
A naufragiat iubirea noastră,
Purtată de talazuri spre largul necuprins... 

Scăldată-n razele de soare, 
Sub murmur rece de izvor,
Se-ntoarce-o filă-n calendare,
E luna lui cuptor. 

Se-aude zgomot de tractoare, 
Şi-un dans de colb cu iz de dor,
Se pierde-ncet, plutind în zare, 
În luna lui cuptor. 

Se-alintă spicul pe ogoare 
Şi se mai strânge câte-un nor,
Ce piere-apoi în depărtare, 
În luna lui cuptor. 

Văzduhul prăfuit tresare 
Când mii de păsări trec în zbor
Spre malul apei curgătoare, 
În luna lui cuptor. 

Sub crengi de sălcii încâlcite, 
Trudit de soarele-arzător,
Căldura zilei mă trimite 
În luna lui cuptor. 

Vibrează-n suflet o chemare, 
Ce-mi poartă gândul călător,
Şi mă opresc pe țărm de mare, 
În luna lui cuptor. 

Zefirul mângâie spre seară, 
Cu foşnet, lanul de porumb...
Iar uneori, aşa-ntr-o doară, 
Se-adună norii ca de plumb,
Vestind furtuna trecătoare, 
Cu fulger alb strălucitor,
Purtând pe brațe-a ei răcoare, 
În luna lui cuptor.

M-am oprit din zbor spre seară
Lângă chipul tău durut...
Mă priveai cu ochi de ceară,
Dăltuit în rece lut.

Vântul legăna-n tăcere,
Ca un veşnic trubadur,
Amintiri din alte ere
Peste liniştea din jur. 

Aş fi vrut să-ți fiu aripă
Înspre cerul cristalin,
Dar destinul, într-o clipă,
Ți-a frânt zborul spre senin... 

Şi nu-i nimeni să-mi asculte
Azi al inimii frământ,
Dor, nelinişti, lacrimi multe,
Se aştern peste cuvânt. 

Alergăm pe-a vremii scară,
Anii vieții-s prea puțini,
Sub a timpului povară
Suntem singuri şi străini...

Te-am întâlnit azi-noapte-n vis,
Tot hoinărind la întâmplare...
Păşind la braț prin paradis,
Eu ți-am furat o-mbrățişare.
Dar zorii clipa mi-au ucis,
Şi-s condamnat la renunțare... 

Cu glas duios, mi-ai spus că pleci,
Şi te-ai pierdut în nemurire...
Eu am rămas cu ochii reci,
Pătruns de greaua despărțire...
Iar fermecatele poteci
Îmi sunt de-acum doar amintire. 

Să nu mă cerți dacă mi-e dor, 
Şi mă gândesc mereu la tine...
Sunt doar un simplu călător,
Purtat de-un nor spre zări senine,
Şi-n vis adesea mă strecor,
Un leac să-mi fii printre suspine. 

Te văd cum urci pe-acelaşi drum,
Iar inima îmi bate tare...
Şi-aş vrea să-ți spun, dar nu ştiu cum,
Că mi-eşti balsam şi alinare.
Sunt vinovat! Dar vin acum,
Că te-am iubit, să-mi cer iertare! 

Se scurge-ncet, cu nepăsare timpul,
Târziul îşi coboară privirea spre zenit,
Şi-a mai rămas un dram din anotimpul
Ce-şi scutură mirajul, de vreme-ncărunțit.

Minutele aleargă în tăcere,
Clepsidra-şi plânge-n taină destinul amurgit,
Cerşind o biată clipă printre ere,
Din visul care piere-n iluzii risipit...

Nu te opri nicicând din alergare,
În cale să îți ningă cu file de poveşti,
Din care-apoi să-ți faci poteci spre neuitare,
Căci viața ți-este dată, ca-n basm să o trăiești...

Foşnet verde, freamăt lin,
Zumzet de albine,
Cer albastru, cristalin,
Cu priviri senine... 

Spic cu bobul auriu,
Mângâiat de soare,
Vals în mov şi vioriu,
De cireşe-amare... 

Apă rece de izvor, 
Dulce melodie,
Strop de nor răcoritor,
Lacrimă târzie... 

Lungi vacanțe la bunici,
Joc şi sărbătoare,
Păsări, gâze, licurici,
Dans de colb în zare... 

Zâmbet cald pe-al zilei chip
Oglindit în mare,
Şi castele de nisip
Sub a serii boare... 

Adieri cu iz de tei
Împletite-n şoapte,
Cânt de greieri pe alei,
Blând zefir în noapte... 

Zbor de fluturi, murmur fin,
Pe poteci alpine,
Răsărit diamantin,
Vine vara, vine!

Spune-mi, inimă, de ce... crezi că tu le ştii pe toate...
De ce-mi ții captive-n piept simțăminte exilate... 

Spune-mi, inimă, de ce lăcrimezi când dorul doare...
Şi în nopți târzii te-ascunzi pe tărâmuri de visare... 

Spune-mi, inimă, de ce îmi zâmbeşti cu nonşalanță,
Înclinând sub paşi de plumb a destinului balanță... 

Lasă cugetul să-ți spună când să stai, sau când să pleci,
Nostalgiile să-ți poarte pe-ale timpului poteci... 

Cumpăneşte cum să faci ca să îți păstrezi calibrul,
Dă-mi o clipă de răgaz, să-mi recapăt echilibrul! 

Ai luat cu tine bucuria
Şi ai plecat spre nicăieri,
Lăsând în urmă nostalgia,
În şoapte smulse din tăceri. 

Mi-e sufletul pustiu şi plânge,
Sunt pasăre cu zborul frânt...
Pe-o lacrimă-n priviri mi-ajunge
Valsând, al inimii frământ... 

Ai luat cu tine amintirea,
Credeam c-ai să revii cândva,
Să-mi pui în palmă fericirea,
Măcar în vis s-o pot avea. 

Dar mă trezesc târziu, în noapte,
Şi-ascult, şezând în canapea,
Flămânde doruri legănate
În draperii de catifea... 

Nu mă-ntreba, copilărie,
De ce mi-s ochii-aşa de trişti...
De-ai să te-ntorci, mai dă-mi şi mie
Un semn că poate mai exişti...

Mi-e dor de-a mea copilărie,
De casa veche, cu pridvor,
De satul plin de-a lui magie,
Fardat cu pulbere de dor... 

Mi-e dor de stropii reci de rouă,
Şi de aromele de crini,
De serile cu lună nouă,
De trandafirii din grădini... 

Mi-e-aşa de dor copilărie 
De fermecatul tău tărâm
Cu iz de tei şi iasomie
Purtat pe-al vieții caldarâm... 

Mi-e-aşa de dor de răsăritul
Scăldat în razele-aurii,
De norii ce pictau zenitul
Cu umbre aspre, plumburii... 

Mi-e dor să beau de la fântână,
Mi-e dor de-un susur de izvor,
Şi de mirosul de țărână
Trezit de ploaie, pe răzor... 

Mi-e dor de-a mea copilărie 
Aş vrea în vers să o ascund,
Şi s-o prefac în poezie
În care-apoi să mă afund... 

Tot răscolind prin amintire
În lumea plină de poveşti,
Mă-ntreb cu lacrimi în privire:
Copilărie, unde eşti?

Atunci când drumul pare lung
și umbre negre-n calea ta se lasă,
când norii grei ți-ascund 
lumini de curcubeu,
și nici nu mai găseşti 
cărarea de întors 
prin ceața deasă...
Când prea departe 
pasul tău s-a rătăcit în noapte,
și tot alergi
spre necuprins să-ți împleteşti 
poteci din şoapte,
ascultă-ți glasul inimii 
prin negurile ce te-apasă:
Când nu mai ştii 
prin lume încotro te-ndrepți,
Întoarce-te acasă! 

Sub greutatea viselor 
cerul 
se surpă cu stele cu tot.
Mă strecor 
în luminişul speranțelor
suspendate 
între dorințe şi-mpliniri,
în nerăbdarea 
de a găsi
înțelesul ascuns 
al iubirii.
Iluzii coapte 
se deşiră în tăcere
pe potecile obosite 
de umblet.
Întunericul 
muşcă din rotocolul lunii,
în timp ce 
pleoapele zilei 
sorb raze albastre
desprinse din infinit,
amintindu-mi 
că dragostea
izvorăşte de-acolo, 
din nemărginit.

În orice om se-ascunde un dram de fericire,
Nescrisă melodie pe-al vieții portativ,
O flacără nestinsă ascunsă-n nemurire,
Poveste împletită la superlativ. 

Învolburate gânduri se-amestecă-n tăcere,
Şi se topesc în visuri născute-n nopți târzii,
Prind aripi dintr-odată şi pier ca o părere,
Plutind apoi departe, printre galaxii... 

Îmi ninge lin în suflet cu doruri şi speranțe,
Țesute-n voalul vremii cu fir de nesfârşit,
Şi mă-nvelesc cu şoapte pictate-n vii nuanțe,
Ce-mi leagănă nesomnul spre țărm de infinit. 

În clipa ce-n tăcere îşi plânge efemerul,
Purtat pe-un colț de lună-n al inimii exil,
Potirul fericirii îşi picură misterul,
Iar eu îl țin captiv ca-ntr-un etern azil.

Pe malul apei curgătoare,
Cu pletele lăsate-n vânt,
Stă salcia cea plângătoare
Cu brațele înspre pământ. 

Cu eleganță-n jur priveşte,
Tot legănată-n valsu-i lin,
Şi-apoi privirea-şi răcoreşte
În luciul apei cristalin. 

În adieri suave-şi poartă
Povestea vieții pe alei,
Cu susur blând, ce-ascunde-n şoaptă,
Torent de mir cu iz de tei...

Şi mai suspină câte-un nufăr,
Tot răscolind prin amintiri,
Melancolii închise-n cufăr,
Printre apusele iubiri... 

M-aşez pe bancă în tăcere,
Şi-o pasăre, cu zborul frânt,
Îşi cântă tristă-a ei durere
Sub salcia cu plete-n vânt...

Şoapte de zefir,
în grădina iubirii
un vers de seară...

Sub pleoapa blândă-a lunii plâng doruri neştiute,
Şi umbre reci, albastre, în suflet se preling...
Se-ascund sub geană lacrimi, din nopți târzii născute,
E linişte, şi-n taină, lumini pe rând se sting. 

O rază mă mângâie, şi cu mişcări domoale,
M-aşez pe-aceeaşi veche şi tristă canapea,
Şi parc-aud departe ecoul vocii tale,
Ca un balsam ce curge-n şoptiri de catifea. 

Te-aştept să colindăm prin templele tăcerii,
Să alergăm de mână printre galaxii...
Şi-apoi din amintiri să ne clădim imperii,
Şi să ne prindem iar în joc, ca doi copii. 

În clipa amorțită de lunga aşteptare,
Ascult zefirul nopții cum bate-ncet în geam...
Mi-e inima pustie, absența ta mă doare,
Mi-e dor de-acele zile, la piept când te strângeam... 

Şi legănat de visul scăldat în somnul dulce,
În foşnetul de gânduri, purtat pe-un colț de stea,
Tresar când zorii cheamă luceferii să-i culce,
Şi se aşterne iarăşi în juru-mi liniştea.

Atunci când muza îi dictează 
Poetului un vers să scrie,
Frânturi de suflet îşi aşază 
Pe coala albă de hârtie. 

Ning gândurile în cuvinte,
Prind aripi rime-n călimară,
Şi se prefac în slove sfinte,
În poezie să răsară... 

Când glasul inimii şopteşte
Condeiului fără oprire,
În vers, metafora-nfloreşte,
Şi se îmbracă-n nemurire. 

În nopți târzii, tăcut, poetul,
Purtat pe-un colț de vis, departe,
Îşi creionează-ncet portretul,
Şi-a lui poveste scrisă-n şoapte.

M-am oprit
să-mi odihnesc neliniştea
în cântul mării
ce-şi răstoarnă valul
sub dulcea povară
a ultimelor raze
de lumină...
Amurgul
îşi răsfiră pletele
puțin câte puțin,
în forme tremurânde
şi fierbinți...
Îmi descalț inima
să umble tiptil
pe țărm
printre scoici
şi gânduri...
În naufragiul sufletului
pe nisipul auriu,
mă regăsesc
printre umbre şi urme,
într-un vers
de seară...

Vântul îşi ridică brațele 
plimbându-şi neliniştea 
prin noaptea 
dezbrăcată de iluzii...
În labirintul de stele 
încremenite pe cer
îmi odihnesc tăcerile
căutând să despic 
umbrele întunericului,
să pătrundă-n suflet lumina 
născută din plânsul albastru 
al cerului...
Prin coridoarele labirintului,
îsi fac loc raze de lună
înfigându-şi săgețile 
în spaimele nopții...
Timpul strecoară clipe de aşteptare
mângâindu-mă blând pe obraz
cu stropi de visare...
Târziul îşi mută noaptea în neant
lăsând dimineața 
să pătrundă cu zâmbet
prin unghere ascunse de suflet... 

În aşteptare clipele îngheață,
Iar norii curg în lacrimi plumburii...
M-aşez pe-un colț de vis, sub deasa ceață,
Cu tine-n gând, ca-n fiecare zi...

Minutele îmi par o veşnicie,
Oraşu-i trist, iar paşii-au amuțit,
Doar ploaia-şi cântă trista melodie,
Şi-aşterne-o seară sufletu-mi trudit.

Nici vântul printre crengi nu mai doineşte,
S-a risipit în val de nenoroc,
Copacii-s goi, o stea abia mijeşte,
Iar timpul parcă s-a oprit în loc.

Mi-e dor să te întorci ca altădată,
Dar printre neguri clipa te-a ascuns,
Lăsând doar amintirea-ți exilată,
Şi-atâtea întrebări fără răspuns.

M-ascund tăcută sub umbrela sorții...
E-aşa târziu, şi străzile-s pustii,
Te-aştept pe-un fir de dor, sub geana nopții,
Şi nici măcar nu ştiu de-ai să revii...

Te-aştept să te întorci în zori cu primăvara,
Să-mi torni un curcubeu pe al zilei şevalet,
Sub ramul încărcat ce-şi scutură povara,
Să îmi pictezi aleea în alb şi violet. 

Cu flori de liliac s-a-mpodobit grădina,
Ce-şi leagănă nostalgic parfumul indiscret,
Când soarele-şi desăvârşeşte-ncet lumina,
Iar firul ierbii-şi toarce povestea în secret. 

Te-aştept pe-o margine de vis să-mi mângâi clipa,
Din flori mărunte, mov, ți-am aşternut covor,
Opreşte-ți doar o clipă azi din zbor aripa,
De chipul tău senin şi blând mi-e-aşa de dor...

Ador 
pribegiile privirilor calde 
ale lunii
în nopțile înghețate 
de decembrie.
Afară-i frig...
Zăpezile îmi răscolesc dorurile,
în timp ce vântul 
aleargă hai hui
troienind visările.
În vatra inimii 
focul mistuie flămând clipele
în  scântei de lumină.
Ador pribegiile gândului 
înspre departe,
când peste suflet
ninge cu-amintiri...
Şi-adorm încet, 
placid,
în legănate şoapte...
Pe geana obosită-a lunii
se scurge-o lacrimă albastră...
Ce cald e-aici în casă!
Şi se aude ca prin vis
cum plâng afară-n noapte
țurțuri pe la fereastră...

Mă-ntorc smerit la crucea Ta,
Ca fiu pierdut, rătăcitor.
Pe drumul lung, spre Golgota,
Păşesc tăcut şi gânditor... 

Cu preț de sânge ai spălat
Veşmântul meu de muritor
Şi vina toată ai purtat
Ca Miel de jertfă, răbdător. 

Ai suferit în locul meu,
Pe frunte spini ți-au aşezat
Tu, Fiu de om şi Dumnezeu,
Mă porți în palma Ta săpat. 

Te-am răstignit atunci, cândva,
Dar azi, iubire îți ofer
Şi cad zdrobit la crucea Ta,
Trudit, iertare să Îți cer.

Departe,
acolo, pe dealul Golgotei
s-a scris
povestea iubirii
cu sânge nevinovat...
Acolo, la cruce,
Cineva
a pus în dreptul meu:
"Iertat!"
în timp ce eu
strigam:
"Să fie condamnat!"
Acolo...
departe,
şi totuşi,
atât de aproape,
aici,
în inima mea,
ecoul chemării
răsună şi azi:
"Vino!
Eu am murit
pentru ca tu
să fii salvat!"