Misterul nopții

O sanie trasă de stele
alunecă uşor 
trăgând misterul nopții după ele...
Dincolo de privirea palidă a lunii,
aproape de rădăcinile cerului
se ascund visele...
Încerc să urc nevăzută 
pe scara luminii
ce mă ademeneşte,
căutând să emigrez spre infinit,
înainte ca străluciri de soare 
să-mi fure treptele de sub picioare,
aruncându-mă din nou 
în realitatea adâncului.
Dar vântul rece 
năvăleşte şoptindu-mi 
că-i vremea să mă-ntorc...
Și dintr-odată întristarea mă cuprinde,
și parc-aş vrea 
să-mi fac şi eu aici un loc.
Delirul nopții-şi desfăşoară-n falduri norii...
în timp ce luna mâna-i caldă îmi întinde.
Privesc cu uimire imensul necuprins,
cântărind totodată pământul
de care-acum o clipă m-am desprins...
Rămân aici, 
refuz să cobor, 
şi-ncet 
în sania trasă de stele 
mă strecor...