Pe undeva, pe-un colț de cer, Alunecând cu pas stingher, Umblam pe creasta unui vis Hoinar prin beznă, în abis... Părea că-n raza de lumină Se contura ca o grădină... Şi-un înger alb cu glas şoptit Chiar lângă mine s-a oprit. Eu am privit la el uimit Cu gest uşor nedumerit: Ce faci aici? - am rupt tăcerea - În aripi ți s-a frânt puterea? El mi-a făcut încet un semn... Eu îl priveam cu ochi nedemn. Uitându-se în ochii mei, Căzut din ceruri, dintre zei, Mi-a spus atunci: m-am rătăcit, Sunt acel înger răzvrătit. Şi-am coborât aici la tine, Ca un rebel, printre ruine... Cu teamă-n glas, încet i-am zis: Eu m-am pierdut prin Paradis... Pe geana-mi tristă, ațipită, Se scurse-o lacrimă trudită. Priveam cu jind şi de departe Grădina mea cu fructe coapte... M-am depărtat prea mult, e drept, Un dor nestins mă doare-n piept... Am tresărit în visul meu, Strigând atunci spre Dumnezeu. Aş vrea sa zbor, să mă ridic, În Univers nu sunt nimic! Vreau să mă-ntorc, dar nu ştiu cum, M-am poticnit aici pe drum... Cu pas greoi şi ostenit, Din mers o clipă m-am oprit. Din răsărit, un fulger alb M-a-nvăluit cu-al zilei fald. Apoi, un glas din nemurire Îmi spuse-n taină cu iubire: Ridică-te, Eu sunt cu tine, Dă-mi mâna şi-o să-ți fie bine... Încet, încet, m-am ridicat Simțindu-mă prea vinovat. Cum am putut să plec prin noapte Atât de singur şi departe? Am rătăcit însingurat Pe un tărâm străin, uitat... Dar orizontul se desface Şi-o rază blândă loc îşi face. Mă-ntorc acum spre-acea grădină Condus de raza de lumină. Păşesc tăcut şi cu sfială, Tot regretând a mea greşeală... Şi undeva, în depărtare, Se-aud cântări de sărbătoare, Alai de îngeri mă aşteaptă În haine albe, chiar la poartă. Întors ca fiu rătăcitor, Veşmânt îmi țes cu fir de dor, Din stele mii şi flori mărunte, Coroane albe-mi pun pe frunte. Şi mă invită-apoi la masă, Şi-mi spun că sunt din nou acasă... Din vis deodată m-am trezit Şi-ncet o rugă am rostit: Părinte sfânt, când vei veni Pe norul alb, din veşnicii, Să mă îmbraci în nemurire, Să-mi fii popas spre mântuire!
