Simfonia florilor

E-atâta cânt sub bolta cerului albastră
Când fața soarelui surâde-n zori...
O adiere caldă-mi bate în fereastră 
Sosind c-un susur blând, ca de viori... 

Şi-a pus pe umeri vara, haina ei pestriță,
Şi-n păr şi-a prins un voal strălucitor,
Împodobit cu albe flori de romaniță
Şi cu parfum de crini seducător... 

Ascult cum fredonează-ncet povestea vieții
Un trandafir, la margine de drum,
Ca o minune în răcoarea dimineții,
Şi-aş fredona cu el dar nu ştiu cum... 

Mai las să-mi picure în suflet şi-n privire,
Din mirul dulce-al florilor de tei,
Ce-şi leagănă splendoarea-n son de reverie,
Valsând în pas cu vântul pe alei.

Poemul meu l-am scris pe-un fir plăpând de iarbă,
Ce-a tresărit trezit ca dintr-un vis,
L-am mângâiat uşor şi mi-am văzut de treabă...
Şi-a-nmugurit pe-un colț de paradis.