Sub privirile întunecate ale nopții ce mângâie cu umbrele ei târziul adormit, cerul îşi coase veşmânt de sărbătoare. O stea misterioasă plimbă sclipiri de foc pe bolta infinitului, aruncând săgeți de lumină până la noi. Vântul îşi scutură pletele desăvârşite aducând zvon de iubire din nemărginit. Cerul ninge speranțe... Din depărtări, prin spații siderale, se-aude-un cor de îngeri în armonii astrale, vestind că pe pamânt a coborât un Prunc din cer... Din colțul meu de univers, în deznădejdea nopții ce mistuie trecuturi, privesc cu ochiul obosit de-atâta aşteptare, la steaua ce cu raza ei îmi desenează-ncet, spre Betleem cărare... Şi parc-aud cum se-mpletesc din neguri şoapte şi chemări... Prin fața mea, trec magii şi păstorii-n grabă vestind că S-a născut Mesia, că S-a-ntrupat al cerului Cuvânt. Nu mai e loc de îndoială, e sărbătoare astăzi pe pământ! Pornesc şi eu în urma lor trezită ca din vis... Şi-aş vrea să zbor, s-ajung până staul, să mă închin cu daruri Pruncului divin... Deodată, steaua s-a oprit cuminte, şi-o altă rază caldă a trimis să-mi lumineze pasul, şoptindu-mi că e vremea să îmi pregătesc popasul, că am sosit la iesle, unde-a coborât umil Isus... Dar parcă întristarea mă cuprinde, şi nu-nțeleg... pentru Mesia cel promis, nu s-a găsit un loc mai cald de poposit? Chiar nici un om în noaptea rece în casa lui nu L-a primit? Mă-ntorc şi azi la ceas târziu cu pas grăbit spre Betleem deşi am pribegit atâta timp, şi-aşa departe... Din inimă o iesle caldă-i fac Nu vreau să îl mai las afară-n noapte...
Violeta Andrei Stoicescu 