Ultima frunză

Hoinare umbre cresc dezlănțuite...
De-atâta toamnă, codrii s-au golit,
Potecile-s pustii şi-acoperite
Agonic, de răvașe ruginii...

Plutesc uşor, în pas de balerină,
Mă las purtată, pe alei, în zbor
Şi ştiu că numai toamna e de vină,
Că mă alungă iarăşi din decor...

Sub talpa vremii mi-am pierdut culoarea,
Sunt doar o frunză ce suspină-a dor,
Un anotimp ridat mi-a stors vigoarea,
Mi-e aripa rănită... şi-am să mor...

Azi mi-a căzut în palmă-un bob de rouă,
Părea a fi o lacrimă de nor...
Şi mi-a promis o dimineață nouă
În verde viu, de viață-aducător.

Aş vrea, din urmă, timpul să m-ajungă,
Să-ntorc din drum, cumva, în calendar,
Această toamnă, nepermis de lungă,
Să-nmuguresc în primăvară... iar.