De ce te plângi că zilele-ți sunt goale
Și nopțile, că zile-au devenit?
De ce ți-e sufletul pătruns de jale
Şi din preaplinul lacrimilor tale
Se-adapă sufletu-ți neliniştit?
De ce te scalzi în doruri arzătoare,
De ce păreri de rău îți stau în drum?
De ce-ți zideşti din negură altare
Pe-amurguri pribegite-n val de mare,
Iar pasu-ți legeni pe poteci de fum?
De ce-ți tiveşti manta cu gri pe poale,
Când primăvara-ți pune flori pe prag
Şi-alergi prin raiuri cu minuni banale,
Ce ți-ai sădit prin spații abisale,
Agonizând pe-al anilor şirag?
Opreşte-te măcar pentru-o secundă,
Dă vieții tale sens și dă răspuns,
Mai uită tot ce gândul îți inundă,
Tot ce amintirea parc-ar vrea s-ascundă,
Opreşte-te, hoinar, că ți-e de-ajuns!
Violeta Andrei Stoicescu 