Dincolo de ramurile verzi,
cerul surâde cald și luminos,
ca la început de geneză…
O adiere de mătase
îmi atinge tâmpla
cu degete ușoare
deși nu o pot vedea trecând…
Lumina cade cu sfială
peste necuvinte
lăsând în urmă tăcerea,
o întreagă lume
ascunsă în gând…
Pietrele stau mute
cu ochii spre cer.
În fiecare anotimp
înmuguresc temeri…
Speranțele
își trag spre cer rădăcinile.
Se simte
mirosul pământului reavăn,
proaspăt și pur.
E-atâta senin uneori,
e-atâta senin…
Sau… poate e doar o părere.
Violeta Andrei Stoicescu 