În vălul albastru al nopții-absolute,
Se țese tăcerea din vise pierdute…
O șoaptă a vremii ce nu se grăbește,
Un murmur sfios care-abia mai răzbește.
În liniște, lumea își poartă povara,
Se-nchid în uitare și ziua și seara,
Dar ea, nevăzută, mă cheamă încet,
Să-mi mângâie tâmpla cu gestu-i discret…
Nu-i gol, nici absență, e-un spațiu deschis,
Un dans fără sunet, răgaz pentru vis,
E pacea ascunsă prin ramuri bătrâne,
Un basm nerostit cu-mpărați și cadâne…
O, liniște dulce, balsam pentru fire,
Ești leagănul gândului fără rostire,
Ești cântecul mut, fără vers, fără glas,
Un timp fără grabă, un drum fără pas…
Popas fără zgomot în lumea de umbre,
Un freamăt de suflet sub rănile sumbre,
Zefirul ce-alină tumultul din mine,
Ești clipa de tihnă și-n preajma-ți mi-e bine!
Violeta Andrei Stoicescu 