ALBASTRU

     Neliniștea mea e albastră...
     Nu strigă, nu aleargă,
     plutește lent
     ca un văl fin sub apă,
     în adâncuri tăcute.

     Mă atinge 
     cu fire subțiri de gând,
     mă învăluie
     în întrebări fără glas...

     În fiecare noapte
     mă trage într-un vis
     fără hotare,
     unde cuvintele curg
     și lumina-mi alunecă pe piele
     ca o șoaptă caldă.

     Nu mă tem...
     E o frumusețe stranie
     în felul în care netăcerea aceea
     îmi ține inima trează,
     ca o melodie
     pe care sufletul o recunoaște 
     fără să fi auzit-o vreodată.

     Uneori,
     când stau față în față cu mine,
     albastrul se destramă
     într-un oftat nevăzut...

     Și parcă un ecou
     îmi murmură blând:
     Zborurile care ating cerul
     își află începutul
     în cele mai adânci ape...