Când seara-i târzie și umbrele lunii
Se țes în tăcerea rămasă prea grea,
Mă-ntreb câte vise s-au frânt în uitare
Și câte s-au stins fără urmă de stea...
Sub cerul ce-și lasă lumina să cadă
Pe străzile goale, pe pași nevăzuți,
Îmi simt rădăcinile trase din vreme,
Purtate ușor printre anii pierduți...
Și liniștea crește, devine cețoasă,
Pătrunde prin ziduri, prin piele, prin timp,
Închide sub pleoape lumina apusă,
Păstrând doar un rest dintr-un vechi anotimp.
Când seara-i târzie și clipa se-oprește
În lacrimi de ceară și ceasuri tăcute,
Mai caut în mine un glas care știe
Să spună povești despre zile trecute.
Miroase a frunze strivite sub talpă,
A ploi care n-au mai ajuns pe pământ,
A șoapte uitate-n sertare închise,
A drumuri ce n-au mai avut început...
Când ora-i târzie și somnul nu vine,
Când stelele-și țes conturul în zare,
Rămâne speranța ce arde în mine –
O flacără vie pe-alei de-nserare.
Violeta Andrei Stoicescu 