E vremea verdelui târziu, a ruginiului în vie,
Se-aude-un vaiet de viori ce-ngână-o tristă melodie...
Și simt, pe sub cenușa zării, cum mă inundă întomnarea,
În timp ce codrii goi oftează, neacceptându-și destrămarea.
Exodul frunzei poartă-n zbor povestea toamnei, în tăcere...
Colindă vântul prin livezi și-n urma lui, o adiere...
Mă-nvăluie ca-ntr-o visare, într-un subtil melanj de-arome,
Iar pe cărări de pași orfane, se țes covoare policrome.
Mi-e sufletul copac desculț, pastel brumat în iarba rece,
Când prin frunzare și grădini, la balul toamnei se petrece,
Când norii-și despletesc cosița peste natura jefuită,
Lăsând în urmă, printre lacrimi, pădurea toată zdrențuită.
Se-aprind timid pe străzi de burg lumini gălbui în lampioane,
Pe la ferestre, rând pe rând, se trag perdele și obloane.
M-ajunge-un iz de crizanteme, discret parfum scutit de vamă,
Bat clopotele la chindie și mă inundă-un soi de teamă...
Se-așterne-un anotimp ridat ce-alungă regretata vară...
M-agăț de-o rază de amurg sub vraja clipelor de seară.
Hoinare umbre ațipite se unduiesc a răzvrătire,
Dar eu, în golul de sub pleoape, mai port o urmă de-nfrunzire.
Violeta Andrei Stoicescu 