Noaptea își întinde
vălul subțire
de mătase neagră
brodată cu stele...
În adâncul tăcerii,
un freamăt abia simțit
se desprinde din umbră,
ca un gând nerostit.
Fluturi albi,
luminați dinăuntru
se rotesc în spirale,
par vise imaculate
ce nu vor să se stingă,
își caută spre împlinire
un drum sau măcar o cărare.
Nu se tem de întuneric,
nici de timp,
doar zboară sfidând albastrul
ca un fior de taină,
se ridică încet,
purtând pe aripi
praf de lună
și cerneală nevăzută...
Îi simt uneori,
trec atingându-mi tâmpla,
mesageri ai cuvintelor nescrise ¬
care încă nu știu
de vor deveni vers sau uitare.
Dacă îi privesc prea mult,
mă trezesc cu palmele goale
și fruntea arsă de gânduri...
Ei nu se lasă prinși,
doar trec prin noapte în tăcere,
ca un imbold de inspirație,
ușor ca o părere...
Se sting apoi, la răsărit,
topiți în primul licăr al zorilor.
Pe hârtia albă rămâne
gravată urma unui zbor.
E o răsfrângere
a gândului meu,
sau au lăsat-o aripile lor?
Violeta Andrei Stoicescu 