În orașul cu castani,
diminețile poartă iz de ploaie veche,
iar serile se sting
ca lumina într-o cameră
fără ferestre.
Sub pașii copiilor grăbiți
istoria adoarme
în ritm de frunze căzute...
Tăcerea se adună
în buzunarele bătrânilor
care privesc lumea
de pe bănci tocite...
Aerul miroase a lemn ud,
a povești neîncepute,
a scrisori ce nu mai ajung nicăieri.
În orașul cu castani,
până și liniștea are ecou...
Nimeni nu întreabă nimic,
nimeni nu așteaptă răspunsuri,
doar castanii
își apleacă brațele trudite,
să-și ofere frunzișul timpului –
pasăre călătoare.
Tramvaie ruginite
își târăsc oboseala printre clădiri
ca într-o fotografie alb-negru.
Și totuși,
când vântul adie printre ramuri,
un foșnet ca un oftat de copil
umple străzile
cu ceva ce seamănă a dor...
Poate că într-o zi,
orașul cu castani
va învăța să-mi fie din nou
haină, omăt și pasăre Phoenix.
Violeta Andrei Stoicescu 