Se-aude-n mine o tăcere
Și parcă vine din trecut
Ca frunza dusă-n adiere
Ce poartă-n ea un vis durut.
E-o liniște ce mă subjugă,
O umbră fără chip și glas,
Ce-n loc să plece sau să fugă
Se-ntoarce-n mine ceas de ceas.
E ca o haină nevăzută
Și-mi pare caldă uneori,
Însă ascunde-o rană mută
Ce-aprinde-n trupu-mi vechi fiori.
E-un dor aprins, ca o chemare
Șoptită în oftat de vânt...
Mi-e teamă să-l ating prea tare,
Să nu se frângă în cuvânt.
Se-ntinde-n mine ca o ceață,
Ușor... și totuși apăsat...
Și-mi lasă-n piept un rest de viață
Din tot ce-a fost, dar n-am uitat.
Mă-ntorc în mine ca-ntr-o vale
Prin care pașii s-au pierdut
Și-n inimă își face cale
Un freamăt lin, dar nevăzut.
E felul timpului să ceară
Ce nimeni n-a putut păstra
Și-n amăgirea lui de seară
Să mă adune-n palma sa.
Violeta Andrei Stoicescu 