Poveste

Trăia demult într-un cătun
un biet trudit de zile,
un om umil, tăcut şi bun,
domol şi cu priviri senine.
Uitat de vreme, printre ani,
și ostenit 
de prea durutul alergat prin viață,
îmi taie o felie, fără bani,
din amintiri
și înțeleapta lui povață.
M-aşez în taină lângă el
și cu mişcări subtile
îmi face semn să mă opresc,
nu-i vreme de-alergat 
după atâtea lucruri inutile.
Şi depănând fără-ncetare
cu glasul blând, aproape stins 
a vieții lui trăire,
ascult cum povesteste-aşa frumos,
cu dragoste-n privire...
Din şoapte şi cuvinte înțelepte
mi-așterne-ncet cărare spre departe.
Din loc în loc, 
bătrânul îmi presară punți şi trepte,
să nu mă rătăcesc 
printre dureri în noapte...
Şi parc-aud şi astăzi glasul lui
dinspre 'napoi cum vine...
Dar am uitat 
de calea ce-am croit cândva,
și m-am pierdut printre ruine... 
Privesc în urma mea cu dor,
târziu, în asfințitul vieții,
și mă întorc trudit pe-acelaşi drum 
pe care se strângeau cânva nămeții.
Bătrânul nu mai iese în pridvor,
s-a stins demult, tăcut, 
în albul ceţii...
Iar poarta spre trecut   
e încuiată…
Deşi târziu, 
pornesc din nou 
să-mi caut drumul la răscrucea de-altădată.
Din drumul drept de-acum 
nimic n-o să mă mai abată...