O sanie trasă de stele alunecă uşor trăgând misterul nopții după ele... Dincolo de privirea palidă a lunii, aproape de rădăcinile cerului se ascund visele... Încerc să urc nevăzută pe scara luminii ce mă ademeneşte, căutând să emigrez spre infinit, înainte ca străluciri de soare să-mi fure treptele de sub picioare, aruncându-mă din nou în realitatea adâncului. Dar vântul rece năvăleşte şoptindu-mi că-i vremea să mă-ntorc... Și dintr-odată întristarea mă cuprinde, și parc-aş vrea să-mi fac şi eu aici un loc. Delirul nopții-şi desfăşoară-n falduri norii... în timp ce luna mâna-i caldă îmi întinde. Privesc cu uimire imensul necuprins, cântărind totodată pământul de care-acum o clipă m-am desprins... Rămân aici, refuz să cobor, şi-ncet în sania trasă de stele mă strecor...
Violeta Andrei Stoicescu 