E linişte

Sub pleoapa blândă-a lunii plâng doruri neştiute,
Şi umbre reci, albastre, în suflet se preling...
Se-ascund sub geană lacrimi, din nopți târzii născute,
E linişte, şi-n taină, lumini pe rând se sting. 

O rază mă mângâie, şi cu mişcări domoale,
M-aşez pe-aceeaşi veche şi tristă canapea,
Şi parc-aud departe ecoul vocii tale,
Ca un balsam ce curge-n şoptiri de catifea. 

Te-aştept să colindăm prin templele tăcerii,
Să alergăm de mână printre galaxii...
Şi-apoi din amintiri să ne clădim imperii,
Şi să ne prindem iar în joc, ca doi copii. 

În clipa amorțită de lunga aşteptare,
Ascult zefirul nopții cum bate-ncet în geam...
Mi-e inima pustie, absența ta mă doare,
Mi-e dor de-acele zile, la piept când te strângeam... 

Şi legănat de visul scăldat în somnul dulce,
În foşnetul de gânduri, purtat pe-un colț de stea,
Tresar când zorii cheamă luceferii să-i culce,
Şi se aşterne iarăşi în juru-mi liniştea.