Pe-al nopții cer cu gene plumbuite, Mi-agăț dorința într-un colț de stea. Înrourate, clipele cernite, Îmbătrânesc lumini sub pleoapa-mi grea. A-ncărunțit culoarea în petale, Copacii-şi plâng destinul amurgit, Când toamna-şi toarnă mirul în pocale, Şi-a ei savoare-n suflet desfrunzit. Se ceartă vântul cu-ale serii umbre, Foşnind în trena-i falduri brumării, Lumina se destramă-n neguri sumbre, Brodate-n tivul frunzei arămii... Şi port în mine-o teamă de-nserare, Bat clopotele-a jale-nnăbuşit... Ca un balsam pe rana care doare Cad stropi de ploaie-n verdele strivit. Penelul toamnei poartă o poveste, Ce-ascunde-un dor de viață nerostit, Un dor de tot ce-a fost şi nu mai este, Prin veştede-anotimpuri potopit.
Violeta Andrei Stoicescu 