În fald de neguri coapte

Sprânceana nopții se încruntă iară,
Se-aude-ncet zefirul fremătând...
Eu rătăcesc pe-o stradă solitară,
În timp ce luna, cu priviri de ceară,
Se-nalță luminând.

Aleargă umbre-albastre, violete,
Prin labirint de-adâncuri, rând pe rând
Şi se coboară cu mişcări discrete,
Să-mi picure din cupa nopții-n plete,
În suflet şi în gând.

Se tânguie un orologiu-n noapte
Cu dangătu-i prelung, înăbuşit...
Ecoul lui, prin lumea mea străbate
Iar eu mă pierd în fald de neguri coapte,
Cu pas neliniştit.

Se-agită-un murmur tainic printre ramuri,
E-aşa pustiu... nu-i nicio stea pe cer...
Iar norii se perindă, valuri, valuri,
Purtați sub vraja nopții, pe la geamuri,
În straie de mister.

Curg lacrimi de-ntuneric peste vise
Şi şoapte de luceferi mă-nsoțesc
Pe-aleea unde clipele nescrise, 
Aşteaptă să renască din culise,
Când zorii se ivesc.