Mi-e tot mai toamnă

Atâta toamnă a căzut peste grădini...
Petale aurite-ncep să cearnă,
Când chipul anotimpului se-ntoarnă,
Cu-mbătrânite umbre şi lumini.

Mai lasă-mi, toamnă, frunzele pe ram,
Să nu-mi mai fie-aşa de gol sub pleoape,
Şi adu-mi iar seninul mai aproape,
Atunci când gânduri negre bat în geam!

Nu-mi lua albastrul cerului, deplin,
Nu-ngălbeni plăpândul fir de iarbă,
Din palma dimineții dă-i să soarbă,
Acelaşi bob de rouă, cristalin!

Şi totuşi, toamnă, dacă vei veni,
Îndepărtează-mi de pe cer toți norii,
Să văd cum trec în zbor, pe rând, cocorii,
În ceasul crizantemelor târzii...