Lacrimă de cer

În răcoarea dimineții am găsit un bob de rouă
Legănat de-un fir de iarbă primenit în verde viu...
M-am oprit să-mi plec privirea şi cu mâinile-amândouă
L-am cuprins ca pe-o minune şi-am şezut apoi să scriu...

Se-oglindea în el seninul despletind nemărginirea
Într-un strop plăpând de viață, ca o lacrimă de cer...
Ce păcat, că într-o clipă s-a topit sub amăgirea
Sărutării unei raze coborâte din eter!

Aş fi vrut să mai rămână, să-l preschimb în poezie,
Să-mi alunece pe deget, să îl port drept giuvaier...
Dar am să revin cu zorii când se-ntoarce... cine ştie?
Poate-am să-l strecor cuminte, într-un vers, ca prizonier.