M-am prins în vals cu toamna prin parcul plin de frunze Ce-aleargă-n ritm agonic sub bolta plumburie. Amurgul se coboară printre şoptiri de muze, C-un tainic vers de seară pe-o lacrimă târzie... Mă-ntorc tăcut pe-aleea fântânilor, prin timpuri, S-ascult din nou ecoul izvoarelor departe... Şi-o tristă simfonie ascunsă-ntre-anotimpuri, Îmi picură în suflet melancolii deşarte. Un cânt suav de greieri ca un ecou de flaut, Îmi leagănă nesomnul cu dulcea lui magie... Printre-alungite umbre, poteci spre vis îmi caut, Când miezul nopții bate iar luna întârzie. Potop de bogăție a-nveşmântat grădina, Cu ale toamnei rochii-n culori de fantezie Şi-mi pare că-ntre neguri s-a rătăcit lumina, Purtându-mi dimineața în trena-i brumărie. În sufletu-mi e ploaie, plâng strune de vioară, M-aşteaptă-o altă toamnă sub ramuri întristate, Pe-un colț de cer stau îngeri veghind cu ochi de ceară, Să-mi risipească norii şi gândurile toate... A-mbătrânit pădurea, s-a-ntors rugina-n vie, Din tot ce-a fost odată lumină şi culoare, Mi-a mai rămas arama din frunza străvezie, Ce am strivit-o-n palmă, fără să ştiu c-o doare. E-atâta toamnă-n juru-mi, nici fluturi nu mai zboară, Amurgul sângerează, clepsidra e pustie, În piept suspină-n taină eterna primăvară Ce-nmugureşte-n mine un dor de veşnicie.
Violeta Andrei Stoicescu 