Categorie: Poezii

     Acasă e drumul ce știe să cheme,
     Când timpul se-ascunde în pulberi de vreme,
     E masa la care destinul ne-adună,
     E vatra rămasă sub vechea furtună.

     E nucul bătrân ce veșnic veghează,
     Zefirul ce-n zare ușor mă urmează,
     E cântul de păsări purtat peste ape
     Ce-aduce seninul de ieri mai aproape.

     E lutul ce poartă în palma-i fierbinte,
     Chiar urmele celor plecați mai 'nainte,
     Sunt mâinile mamei ce-alină durerea
     Și brațele tatei, ce-mi sprijină vrerea.

     Acolo rămân rădăcinile frânte,
     Izvoare zglobii ce-au uitat să mai cânte,
     Crâmpeie de viață-n album adunate,
     Colinde străvechi, de ninsori, legănate...

     Acolo rămâne o lume întreagă...
     Cu taine ce-n suflet mereu se dezleagă,
     Un rai unde inima bate mai tare
     Când buciumul sună la vad de-nserare.

     Prin lanuri de gânduri, în nopți fără lună,
     Când codrii oftează, când umbre se-adună,
     Se-așterne tăcut un drum către mine,
     Spre locul acela în care mi-e bine...

     Când toate se sting și cerul apune,
     Acasă e-n suflet, o dulce minune,
     E dorul ce leagă trecutul de azi,
     Cărarea pierdută sub pașii-mi nomazi.

     Acasă-i un vis ce n-a fost niciodată
     O ușă deschisă spre lumea uitată...
     E oaza ce-n suflet mereu va rămâne,
     Un plai de poveste, o lacrimă-n strune.

     Se-aude-n mine o tăcere
     Și parcă vine din trecut
     Ca frunza dusă-n adiere
     Ce poartă-n ea un vis durut.

     E-o liniște ce mă subjugă,
     O umbră fără chip și glas,
     Ce-n loc să plece sau să fugă
     Se-ntoarce-n mine ceas de ceas.

     E ca o haină nevăzută 
     Și-mi pare caldă uneori,
     Însă ascunde-o rană mută
     Ce-aprinde-n trupu-mi vechi fiori.

     E-un dor aprins, ca o chemare
     Șoptită în oftat de vânt...
     Mi-e teamă să-l ating prea tare,
     Să nu se frângă în cuvânt.

     Se-ntinde-n mine ca o ceață,
     Ușor... și totuși apăsat...
     Și-mi lasă-n piept un rest de viață 
     Din tot ce-a fost, dar n-am uitat.

     Mă-ntorc în mine ca-ntr-o vale
     Prin care pașii s-au pierdut
     Și-n inimă își face cale
     Un freamăt lin, dar nevăzut.

     E felul timpului să ceară
     Ce nimeni n-a putut păstra
     Și-n amăgirea lui de seară
     Să mă adune-n palma sa.

De-o vreme, iernile-s mai calde
şi nu mai ninge cum ningea,
Cu file smulse din poveste,
ca în copilăria mea...

Nici crivățul nu mai vuiește
sub valsul fulgilor de nea,
Ci-abia m-atinge blând pe tâmple
cu mângâieri de catifea.

Mai lasă-mi, Doamne, anotimpul
cu viscol alb şi reci ninsori,
Să cearnă ca la începuturi,
șoptit, din seară până-n zori!

S-aud cum scârțâie omătul
sub talpa nopților pustii...
Şi-Ți dau la schimb o altă iarnă:
iarna zăpezilor târzii!

Se-aud abia-n surdină clopotele-n burg,
A-ncărunțit pământul sub zăpezi astrale...
E ora când rănite umbre, în amurg,
Dantele fine, de mătase-şi cos pe poale.

O albă liniște se cuibărește-n gând,
Când ninge-n noapte cu fulgi leneși a visare...
Când se coboară-n falduri norii rând pe rând,
Iar pe la porți se strâng nămeții în fuioare.

Se-aud tot în surdină clopotele-n burg,
Foșnesc în mine-atâtea ierni, cândva învinse...
La vadul unde clipele încet se scurg,
Mă poartă pasul pe poteci, de vremuri, ninse.

Îmi cântă măceșii a toamnă târzie,
Doinite acorduri andante...
Un freamăt subtil, la visare mă-mbie,
Valsând cu mișcări elegante.

Se-aude în turlă cum clopotul bate,
Iar gându-mi șoptește-n surdină,
Că viața-i trecută de-a ei jumătate,
Iar vremea îmi pare puțină...

Sunt doar o fărâmă de lut trecător,
O frunză în zbor de-ntomnare,
Sunt boare de vânt cu aromă de dor,
Pierdută-n eter la-nserare...

Ce-s eu pe pământul acesta străin,
Scăldat în amar și durere? 
Un pumn de țărână c-un strop de divin...
Și-mi port destrămarea-n tăcere.

Toamna coboară încet,
ca un freamăt de gând 
pe poteci de amintire...
Frunzele dansează fără grabă
o coregrafie veche 
pe care vântul 
o știe pe de rost.

Cocorii își scriu pe cer plecarea,
iar lumina se agață de vârfurile copacilor,
tremurând ca un vis pe jumătate uitat.
Miroase a ploaie,
a gutui coapte și a timp ce se destramă
într-o simfonie de culori.

Pe străzi, frunzele murmură
povești de demult...

În toamna asta,
totul pare să îmbătrânească frumos,
precum o scrisoare veche
rămasă între paginile unei cărți.

E vremea verdelui târziu, a ruginiului în vie,
Se-aude-un vaiet de viori ce-ngână-o tristă melodie...
Și simt, pe sub cenușa zării, cum mă inundă întomnarea,
În timp ce codrii goi oftează, neacceptându-și destrămarea.

Exodul frunzei poartă-n zbor povestea toamnei, în tăcere...
Colindă vântul prin livezi și-n urma lui, o adiere...
Mă-nvăluie ca-ntr-o visare, într-un subtil melanj de-arome,
Iar pe cărări de pași orfane, se țes covoare policrome.

Mi-e sufletul copac desculț, pastel brumat în iarba rece,
Când prin frunzare și grădini, la balul toamnei se petrece,
Când norii-și despletesc cosița peste natura jefuită,
Lăsând în urmă, printre lacrimi, pădurea toată zdrențuită.

Se-aprind timid pe străzi de burg lumini gălbui în lampioane,
Pe la ferestre, rând pe rând, se trag perdele și obloane.
M-ajunge-un iz de crizanteme, discret parfum scutit de vamă,
Bat clopotele la chindie și mă inundă-un soi de teamă...

Se-așterne-un anotimp ridat ce-alungă regretata vară...
M-agăț de-o rază de amurg sub vraja clipelor de seară.
Hoinare umbre ațipite se unduiesc a răzvrătire, 
Dar eu, în golul de sub pleoape, mai port o urmă de-nfrunzire.

     Se pleacă seara peste câmp și sate
     Cu pași tihniți și umbre tremurânde
     Și-n faldul ei cu freamăt se destramă
     Un ultim ceas sub raze muribunde.

     Se-nclină frunza sub lumina moale,
     Zefirul îmi șoptește-un psalm în taină,
     Iar pacea ce adie printre ramuri
     Învăluie pământul ca o haină...

     Sub pașii mei se face întuneric,
     Pe umeri port lumina cea din urmă
     Și-o stea de foc rămâne să vegheze
     Hotarul stins al zilei ce se curmă.

Au înflorit salcâmii...
Sub crengile lor,
uitarea se destramă în palide petale,
iar gândurile își țes aripi
din boabele de rouă
ce cad din cer, fără glas.

Au înflorit salcâmii... 
Pe tăceri uitate,
umbre lungi se risipesc
spre alte vremi,
unde timpu-i doar un dans al luminii.

Vântul se plimbă 
ca un bătrân, fără grabă,
atinge umerii crengilor
și pleacă grăbit
într-un alt anotimp.

Au înflorit salcâmii, 
dar cine să-i vadă,
când privirile
sunt plecate 
spre cenușa zilei de ieri?

Au înflorit salcâmii, 
doar ploaia le soarbe parfumul uitat,
doar noaptea le fură taina albă,
doar vântul le duce visarea departe.

Au înflorit salcâmii 
și nimeni nu știe
dacă e primăvară sau doar o clipă
care ne-a fost dată să o trăim
între două tăceri.

Mă întreb 
dacă și noi am înflorit vreodată
așa, fără teamă,
fără să ne fie dor de rădăcini,
fără să ne doară primăvara...

Când seara-i târzie și umbrele lunii
Se țes în tăcerea rămasă prea grea,
Mă-ntreb câte vise s-au frânt în uitare
Și câte s-au stins fără urmă de stea...

Sub cerul ce-și lasă lumina să cadă
Pe străzile goale, pe pași nevăzuți,
Îmi simt rădăcinile trase din vreme,
Purtate ușor printre anii pierduți...

Și liniștea crește, devine cețoasă,
Pătrunde prin ziduri, prin piele, prin timp,
Închide sub pleoape lumina apusă,
Păstrând doar un rest dintr-un vechi anotimp.

Când seara-i târzie și clipa se-oprește
În lacrimi de ceară și ceasuri tăcute,
Mai caut în mine un glas care știe
Să spună povești despre zile trecute.

Miroase a frunze strivite sub talpă,
A ploi care n-au mai ajuns pe pământ,
A șoapte uitate-n sertare închise,
A drumuri ce n-au mai avut început...

Când ora-i târzie și somnul nu vine,
Când stelele-și țes conturul în zare,
Rămâne speranța ce arde în mine –
O flacără vie pe-alei de-nserare.

     Neliniștea mea e albastră...
     Nu strigă, nu aleargă,
     plutește lent
     ca un văl fin sub apă,
     în adâncuri tăcute.

     Mă atinge 
     cu fire subțiri de gând,
     mă învăluie
     în întrebări fără glas...

     În fiecare noapte
     mă trage într-un vis
     fără hotare,
     unde cuvintele curg
     și lumina-mi alunecă pe piele
     ca o șoaptă caldă.

     Nu mă tem...
     E o frumusețe stranie
     în felul în care netăcerea aceea
     îmi ține inima trează,
     ca o melodie
     pe care sufletul o recunoaște 
     fără să fi auzit-o vreodată.

     Uneori,
     când stau față în față cu mine,
     albastrul se destramă
     într-un oftat nevăzut...

     Și parcă un ecou
     îmi murmură blând:
     Zborurile care ating cerul
     își află începutul
     în cele mai adânci ape...

     În tăcerea foilor albe,
     cuvintele înfloresc discret,
     ca un roi de gânduri
     ce-și deschid aripile albastre
     spre cerul neînțeles al sufletului.

     Înmuguresc amintiri
     și fiecare literă
     se scurge ușor prin condei
     într-o rouă întunecată,
     căutând lumina.

     Flori de cerneală răsar
     pe trupul alb al hârtiei,
     așteptând să fie culese
     de ochii celor
     ce respiră prin vers...

Noaptea își întinde
vălul subțire 
de mătase neagră 
brodată cu stele... 
În adâncul tăcerii, 
un freamăt abia simțit 
se desprinde din umbră, 
ca un gând nerostit. 

Fluturi albi, 
luminați dinăuntru 
se rotesc în spirale, 
par vise imaculate 
ce nu vor să se stingă, 
își caută spre împlinire 
un drum sau măcar o cărare. 

Nu se tem de întuneric, 
nici de timp, 
doar zboară sfidând albastrul 
ca un fior de taină, 
se ridică încet, 
purtând pe aripi 
praf de lună 
și cerneală nevăzută... 

Îi simt uneori, 
trec atingându-mi tâmpla, 
mesageri ai cuvintelor nescrise ¬
care încă nu știu 
de vor deveni vers sau uitare. 

Dacă îi privesc prea mult, 
mă trezesc cu palmele goale 
și fruntea arsă de gânduri... 
Ei nu se lasă prinși, 
doar trec prin noapte în tăcere, 
ca un imbold de inspirație, 
ușor ca o părere... 

Se sting apoi, la răsărit, 
topiți în primul licăr al zorilor. 
Pe hârtia albă rămâne 
gravată urma unui zbor.
E o răsfrângere 
a gândului meu, 
sau au lăsat-o aripile lor?

În orașul cu castani,
diminețile poartă iz de ploaie veche,
iar serile se sting
ca lumina într-o cameră
fără ferestre.
Sub pașii copiilor grăbiți
istoria adoarme
în ritm de frunze căzute... 

Tăcerea se adună
în buzunarele bătrânilor
care privesc lumea
de pe bănci tocite...
Aerul miroase a lemn ud,
a povești neîncepute,
a scrisori ce nu mai ajung nicăieri.

În orașul cu castani,
până și liniștea are ecou...
Nimeni nu întreabă nimic,
nimeni nu așteaptă răspunsuri,
doar castanii
își apleacă brațele trudite, 
să-și ofere frunzișul timpului –
pasăre călătoare.

Tramvaie ruginite 
își târăsc oboseala printre clădiri 
ca într-o fotografie alb-negru.

Și totuși,
când vântul adie printre ramuri,
un foșnet ca un oftat de copil
umple străzile
cu ceva ce seamănă a dor...

Poate că într-o zi,
orașul cu castani
va învăța să-mi fie din nou
haină, omăt și pasăre Phoenix.

La malul mării, spre apus de soare,
Când cerul roșiatic se destramă,
Se-ntinde blând o pace peste zare
Și valu-și murmură străvechea dramă.

La malul mării timpul stă pe loc,
Sfârșitul și-nceputul nu există,
Doar dorul ce s-a prins cu briza-n joc
Și-un pescăruș care de sus asistă...

Pe țărmul cald, nisipul povestește
De pași pierduți, de clipe ce s-au dus,
În timp ce gândul, tainic, îmi șoptește 
Că mă îndrept și eu către apus...

La malul mării când zefirul cântă,
Iar luna-și oglindește fața-n ape,
Fuioare negre-n aer se frământă 
Și-aduc cu ele muza mai aproape...

La malul mării unde vântul geme,
Șoptind istorii vechi, de mult uitate,
Din scoici și albe perle nasc poeme,
Ce-mbracă vremea în eternitate.

Se leagănă albastrul peste lume,
Iar stelele-și încep tăcuta horă, 
Și-n fiecare scânteiere-anume,
E-un tainic răsărit de auroră.

La malul mării, sufletu-mi se-adapă
Din vraja nopții ce-a trecut de vamă
Și-n freamăt lin simt viața cum îmi scapă,
Dar încă SUNT! Și marea mă tot cheamă...

Mă cheamă liniștea-nserării
Sub ploaia frunzelor ce cad…
Să sorb din cupa întomnării,
În timp ce pe cenușa zării,
Alunecă sclipiri de jad.

E-atâta farmec și culoare,
Se țes covoare policrome,
Pădurea-i toată o splendoare…
Și mă cufund ca-ntr-o visare
Într-un subtil melanj de-arome.

E toamnă-n inimă la mine,
Mă răscoleşte-un dor pribeag,
E miez de toamnă, dar mi-e bine,
E toamnă pe poteci alpine
Și… Doamne, cât îmi e de drag!

Când n-oi mai fi, va plânge ceru-n taină,
Cu stropi de-argint pe frunze obosite,
În pragul serii, luna-ți va fi haină,
Prin labirint de gânduri risipite…

Un crivăț rătăcit pe drum de noapte
Va șterge pașii mei uitați în lut,
Iar timpul, prins în mrejele deșarte,
Va risipi-n neant tot ce-am avut…

Când n-oi mai fi, să-mi cauți urma-n zare,
În foșnetul din crâng și-n munții goi,
Doar amintirea-ți fi-va alinare,
Ecou rămas în lacrimă de ploi.

Când n-oi mai fi, să-ți amintești de mine,
Ca de un vis ce n-a știut să plece,
Un bob de timp, o umbră prin destine,
Un abur legănat ce-ndată trece.

Când n-oi mai fi, iubirea va rămâne,
Va dăinui și dincolo de moarte,
Căci dragostea-i un astru ce n-apune,
Așa citit-am mai demult în Carte.

Când n-oi mai fi, un clopot fără nume,
Va răsuna în inimă încet…
Iar pașii mei purtați pe culmi de lume,
S-or aduna într-un postum regret.

Un ceas va bate vremea fără mine
Și-n fiecare tic, un dor prelung,
Ce nimeni nu va ști cum să aline,
Căci zilele și anii nu ajung…

Când n-oi mai fi, apusul va rămâne
O rană-n cer, ascunsă-n poezie,
Iar vântul, pe potecile bătrâne,
Va plânge-n versul ce-am lăsat să fie.

Când n-oi mai fi, la vadul de lumină,
Vor tremura doar umbrele tăcerii,
Iar îngerul, cu aripa divină,
Îmi va-mpleti cununa revederii.

Când n-oi mai fi, în toate-mi vei găsi,
Ecoul pasului de altădată…
În fremătarea orelor târzii
Și-n liniștea din suflet spulberată.

Când n-oi mai fi, pe cerul stins de stele,
Va colinda desculț un nor durut,
Zefirul va șopti printre perdele,
Povestea mea, cu-aromă de trecut.

În vălul albastru al nopții-absolute,
Se țese tăcerea din vise pierdute…
O șoaptă a vremii ce nu se grăbește,
Un murmur sfios care-abia mai răzbește.

În liniște, lumea își poartă povara,
Se-nchid în uitare și ziua și seara,
Dar ea, nevăzută, mă cheamă încet,
Să-mi mângâie tâmpla cu gestu-i discret…

Nu-i gol, nici absență, e-un spațiu deschis,
Un dans fără sunet, răgaz pentru vis,
E pacea ascunsă prin ramuri bătrâne,
Un basm nerostit cu-mpărați și cadâne…

O, liniște dulce, balsam pentru fire,
Ești leagănul gândului fără rostire,
Ești cântecul mut, fără vers, fără glas,
Un timp fără grabă, un drum fără pas…

Popas fără zgomot în lumea de umbre,
Un freamăt de suflet sub rănile sumbre,
Zefirul ce-alină tumultul din mine,
Ești clipa de tihnă și-n preajma-ți mi-e bine!

Plouă, fulgeră și tună,
Plouă-ntruna, plouă crud,
Într-o zi, cât într-o lună,
De la nord până la sud.

Plouă gotic, plouă sadic,
Patogen, mărunt și des,
Uneori plouă sporadic,
Când la munte, când la șes.

Plouă să rodească glia,
Joi, duminică și luni,
Plouă-n toată România,
Peste răi și peste buni.

Cade ploaia pe trotoare,
La Constanța, la Galați,
Plouă mult, hain și tare
Și la mare și-n Carpați.

Plouă pe cărări de munte,
Peste turme, peste miei,
Peste crestele cărunte
Și în Alpi și-n Pirinei.

Plouă plin, cu nonșalanță,
Peste dealuri, peste burg,
Ca-ntr-o veșnică romanță,
Picurii pe geam se scurg.

Plouă repede și trece,
Plouă fad, în ropot gri,
Plouă incomod și rece
Și de Paști și de Florii.

Peste-a vremii risipire,
Plouă-n stil diluvian,
Ne-ntrerupt, a potopire,
Plumburiu, bacovian.

Plouă a melancolie,
Plouă-n frunze, plouă fin,
Plouă într-o veselie,
Vertical, suav și lin.

Plouă-ncet, plouă cuminte,
Plouă dulce, plouă-amar,
Plouă peste necuvinte,
Stă puțin și plouă iar…

Plouă-aproape și departe,
Plouă-n noapte, somnoros,
Plouă-n zilele deșarte,
Calm, în ritm morocănos.

Plouă trist, a întomnare,
Cinic, pesimist, rebel…
Când ușor, când plouă tare,
Nu plouă mereu la fel.

Plouă tainic, în surdină,
Molcom, îndesat, banal,
Numai toamna e de vină,
De plouă torențial.

Plouă iute și devreme,
Plouă strașnic, cenușiu…
Norii plâng, natura geme,
Plouă-n verdele târziu.

Plouă-n suflet, plouă-afară,
Ca un veșnic recviem…
Ei… și de-o să plouă iară,
Merg cu ploaia în tandem.

Mă poartă toamna pe alei pustii,
Un gri intens îmi umple călimara,
O brumă fină cade peste vii
Și-un galben-auriu peste câmpii,
În timp ce vara,-ncet, coboară scara…

Mă poartă gândul pe cărări de dor,
Mă simt precum o frunză legănată
Și mă cuprinde-așa… ca un fior,
Când întomnarea-n suflet îmi măsor,
Căci știu c-am fost și eu lăstar… odată.

Mă poartă pasul pe poteci de timp,
Mi-s anii șiruri de cocori ce zboară,
Lumini și umbre-aleargă-n contratimp,
Se trece efemerul anotimp…
O, cât de repede se face seară!

Mă poartă drumul printre codri goi,
E vremea arămiului aproape…
Și parc-aș face zborul înapoi,
Dar… mă îndrept înspre amurguri noi,
Amieze blânde plămădesc sub pleoape.

Mă poartă visul către-un cer senin,
Cuprind lumina-n suflet, să-mi ajungă
Cât să îmi țes din ea un alt destin,
Căci mă-ntristează-al verdelui declin
Și-a vieții toamnă… nepermis de lungă.

Ce odihnă, ce răcoare pe sub teiul înflorit!
Mirul galben mă îmbie cu arome-amețitoare,
Mă cuprinde nostalgia vremurilor ce-am trăit
La căsuța străjuită tot de-un falnic tei în floare…

Dincolo de ramurile verzi,
cerul surâde cald și luminos,
ca la început de geneză…
O adiere de mătase
îmi atinge tâmpla
cu degete ușoare
deși nu o pot vedea trecând…

Lumina cade cu sfială
peste necuvinte
lăsând în urmă tăcerea,
o întreagă lume
ascunsă în gând…
Pietrele stau mute
cu ochii spre cer.

În fiecare anotimp
înmuguresc temeri…
Speranțele
își trag spre cer rădăcinile.
Se simte
mirosul pământului reavăn,
proaspăt și pur.

E-atâta senin uneori,
e-atâta senin…
Sau… poate e doar o părere.

O, timpule,
inima mea te simte,
dar nu te pot percepe...
Sub tălpile mele alergi 
fără zgomot,
când îmi lovești furios fruntea.

Vreau să te opresc,
dar te grăbești înspre departe...
Vreau să rămâi,
dar... ai plecat deja...
Vreau să te uit, 
dar ești mereu prezent...

O, timpule hain,
trecerea ta spre haltele uitării
devine rană...
Stăpân ești peste cosmos și destine,
apus și răsărit,
viitor și istorie...

Rătăcești între cer și pământ,
îmi scrii cu praf și cenușă clipa.
Mă răscoleşte 
ecoul pașilor tăi 
nemuritori printre stele...

O, timpule,
încotro mergi?
Te-ndrepți spre amintire,
sau fugi către uitare?

Clepsidra mea
îți urzește calea întoarcerii.

✍️©️ Violeta Andrei Stoicescu

Cresc din purpura încinsă, maci la margine de drum,
Ce-mi surâd în fapt de seară pe sub bolta nesfârșită...
Lanul sângerând se-ntinde ca o filă de album,
Mângâiat de-o adiere dinspre alte lumi venită.

Îmi descalț în taină gândul ce mă poartă ca prin vis
Printre clipe răstignite în veșminte de-nserare...
Oare-am rătăcit cărarea și-am ajuns înParadis,
Fermecată de ispita macilor ce dau în floare?

Îmi vibrează-n piept, cuminte, un ecou desăvârșit,
Mă inundă-un soi de pace, o mirare inocentă,
Inima îmi bate-a rugă spusă-n taină-abia șoptit,
Iar în juru-mi se așterne-o linişte incandescentă.

Freamătă ușor castanii, iar aleile par ninse,
Primăvara-și intră-n drepturi, primenită-n voal de gală,
Candele se-aprind pe ramuri stând cu brațele întinse,
Ca-ntr-o nesfârșită rugă spusă-n șoaptă, cu sfială...

Liliacul din grădină a-nflorit întâia oară
Și-am deschis fereastră zării să pătrundă dimineața...
Dintr-o margine de lan, macii, vremea o măsoară,
Când se-ntoarce primăvara, parcă-i mai frumoasă viața.

Cu sclipiri diamantine roua-mi cade-ncet pe pleoape,
Primăvara-și intră-n drepturi, liniștită și senină,
Aducând pe umeri iară tot seninul mai aproape,
Ca-ntr-un vis scăldat în soare, cu arpegii de lumină.

Și-ntr-o dulce legănare, zboară fluturi de mătase,
Luna MAI își face cale printre adieri fugare,
Cu alaiul de miresme, flori de câmp pe prag să-mi lase...
Primăvara-și intră-n drepturi și se-așterne-n calendare.

Şi dacă irişi gabeni mă-nconjoară
Şi mă ating aşa nepământesc,
Ca un fior trăit întâia oară,
Din ei aş vrea să-mi fac poem spre seară,
Poem cu care-apoi să mă-nsoțesc...

Şi dacă flori de liliac mă-mbie,
Să-mi toarne-n palmă mirul delicat,
Îmi iau răgaz s-aştern în poezie
Ofranda primăverii dată mie,
Ofrandă-n violet şi alb curat...

Şi dacă maci pe gleznă-mi sângerează
De-atâta nostalgie sau de dor,
E fiindcă anotimpul îmi pictează
Tabloul ce în cale mi se-aşază,
Tabloul unui vis răscolitor...

Pe potecile pierdute, primăvara pune pasul,
Poartă perle, pălărie, puful plopilor pe poale...
Panseluțele perlate pregătesc plăcut popasul,
Pretutindeni pe planetă, pictural, plutesc petale.

Pitpalacul, prin pădure, pregătit pentru paradă,
Picură pe partitură portativul primăverii.
Păpădiile pudrate parcă pentru promenadă,
Pendulează primenite pe păşunile plăcerii.

Printre pajişti parcelate, paşii pământeni planează,
Poienițele pătate par pierdute prin poveste...
Potrivind pestriț paleta, primăverile pictează, 
Poezind precum poeții, pagini pline până peste...

De ce te plângi că zilele-ți sunt goale
Și nopțile, că zile-au devenit?
De ce ți-e sufletul pătruns de jale
Şi din preaplinul lacrimilor tale
Se-adapă sufletu-ți neliniştit?

De ce te scalzi în doruri arzătoare,
De ce păreri de rău îți stau în drum?
De ce-ți zideşti din negură altare
Pe-amurguri pribegite-n val de mare,
Iar pasu-ți legeni pe poteci de fum?

De ce-ți tiveşti manta cu gri pe poale,
Când primăvara-ți pune flori pe prag
Şi-alergi prin raiuri cu minuni banale,
Ce ți-ai sădit prin spații abisale,
Agonizând pe-al anilor şirag?

Opreşte-te măcar pentru-o secundă,
Dă vieții tale sens și dă răspuns,
Mai uită tot ce gândul îți inundă,
Tot ce amintirea parc-ar vrea s-ascundă,
Opreşte-te, hoinar, că ți-e de-ajuns!

Când înfloresc magnoliile,
cuprind primăvara 
cu frumusețea ei
şi tresar...
Ecoul verde al mugurilor
îşi cântă bucuria.

În căuşul inimii 
îmi adun primăvara...
Un rai cu perle de rouă
şi fluturi ce-şi scutură aripile 
pe umerii cerului
întâia oară.

Străină de tristețea ruinelor,
coboară iar primăvara
desculță,
într-un dans efemer,
ca o mângâiere de viață nouă
peste zăpezile sufletului...

"Mă învelesc de frig într-o speranță",
La umbra unui fir de păpădie,
Ce poartă-un verde crud, cu eleganţă...
Ṣi prinde iar condeiul meu a scrie.

E linişte în suflet şi mi-e bine,
Tăcerea-nmugureşte pe hârtie...
Mă-nvăluie parfumul de glicine,
Pe unde primăvara mă îmbie.

Mi se topesc zăpezile din suflet,
E vremea când copacii dau în floare
Şi ninge pe cărări fără de umblet,
În timp ce eu rămân în contemplare...

* Versul citat aparține poetului Nichita Stănescu 

Pe drumul ce duce spre-acasă
Stau plopii de strajă-n şirag...
Azi, poarta şi casa-i schimbată,
Dar mama, mama așteaptă
Cu-aceeași iubire în prag.

Aleea, de vremuri uitată,
La fel de frumoasă-i şi azi...
Arome de tei mă îmbată,
Iar mama, mama așteaptă
Cu dorul în ochii ei calzi.

În sufletul meu e furtună,
Ba-i soare, ba plouă şi-i vânt...
Când mama, mama ne-adună
În ruga-i din nou împreună
Şi-i simt necurmatul frământ...

Cad lacrimi sub umbre de seară,
M-ajunge al vremii colind,
Mi-e sufletu-acord de vioară,
Se-ncurcă și vântul pe-afară,
Dar mama rămâne... iubind.

Îmbracă-te cu flori de câmp, femeie,
Și-ți prinde-n păr un voal de lăcrămioare,
Să curgă versul, liber prin condeie,
Căci azi ai lumea-ntreagă la picioare!

În ochii tăi răsar suav poeme,
În fiecare gest, un vals subtil,
Prin tine curg eternele dileme
Ce dau iubirii sensul ei fragil...

E ziua ta! Aşază-te cuminte
Să bei un ceai, sau ieși hai-hui pe-afară...
Hai, uită de-ale zilei legăminte,
Mai lasă-n urmă-a vieții grea povară!

Sub pașii tăi, se-nclină firul ierbii,
Sărută vântul urma ta ușor,
Pe umeri porți mirajul primăverii,
Ce-ți dă un aer cald și visător...

Cât de frumoasă eşti şi-ți şade bine
Când anotimpul pletele-ți adie!
O, ce-ar fi lumea asta fără tine?
Un cânt rămas fără de melodie...

Eşti mamă, fiică, soră sau soție
Cu suflet candid în veșmânt de rouă,
Azi te zidesc, femeie,-n poezie,
Tu ești minunea dăruită nouă!

Mai trece-o zi, mai fac un pas
Prin valea umbrei de sub pleoape,
Un biet amurg a mai rămas
Din anul ce-a trecut, aproape...

Sunt doar un călător pribeag,
Cu temeri care-ncep să doară
Când iarna mă colindă-n prag,
C-un vaiet lung, ca de vioară...

Pe drumul aspru, printre spini,
Mă-ndrept spre cea din urmă vamă
Și-n mersul meu printre străini,
Nu-mi las speranța să mai geamă.

Fă-mi, Doamne, inima altar,
Altar de rugă la-nserare
Şi-mi frânge pâinea iar şi iar,
În diminețile fugare!

Fă-mi sufletul ca de copil,
Să calc peste zăpezi neninse
Şi-n pieptul meu, de lut fragil,
S-adun oceanele întinse!

Coboară, Doamne, c-un cuvânt,
În preajma Ta mi-e-așa de bine...
Şi fă să-mi fie viața cânt,
Acum şi-n anul care vine!

Azi mă întorc pe drumul de-altădată,
Cu sufletul cuprins de nostalgie,
La ceas de dor, pe-o lacrimă purtată
De versul ce-mpleteai cu măiestrie…

Mi-e-aşa de dor… dar totul e tăcere,
Condeiul tău, de mult a amuțit
Şi-aud din depărtări, ca o părere,
Ecou de poezie-n asfințit…

E-aşa de goală viața fără tine,
Prin sita vremii norii-n taină plâng,
La pieptul tău mi-era atât de bine,
Ce mult aş vrea în brațe să te strâng!

Păstrez în gând şi-n inimă, sculptată,
Ca pe-o comoară, amintirea-ți vie,
Nici zilele, nici anii n-or să poată
Să-ți stingă glasul, dor să nu-mi mai fie…

Clepsidra‐şi cerne bobul fără vină,
Mi-e iarnă-n suflet, clipa e târzie,
Dar dincolo de nori e-aşa lumină,
Căci mă aştepți la porți de veşnicie…

Flămânde nostalgii îmi răscolesc tăcerea,
Târziul se revarsă-n talazuri de-ntuneric,
O stea sărută-albastrul ce-mi leagănă şederea 
Şi-n faldul nopții mele se-amestecă himeric...

Din colțul meu de lume, mă-ntorc spre casă tată,
Prin haosul uitării adun frânturi de vise,
Te caut cu privirea, la fel ca altădată,
Dar... mi-a rămas doar umbra cuvintelor nescrise.

Am adunat în suflet trăiri imaculate
Atâtea amintiri ce-am strâns din alte ere,
Mă-ntorc spre casă, tată, mi-s dorurile toate 
Udate pe furiş cu lacrimi efemere.

Străbat aceleaşi drumuri şi mă cuprind fiorii,
O strângere de mână, o ultimă chemare...
Mă-ntorc spre casă, tată, mă-norc la braț cu zorii,
La vadul unde anii s-au scurs spre neuitare.

Hoinare umbre cresc dezlănțuite...
De-atâta toamnă, codrii s-au golit,
Potecile-s pustii şi-acoperite
Agonic, de răvașe ruginii...

Plutesc uşor, în pas de balerină,
Mă las purtată, pe alei, în zbor
Şi ştiu că numai toamna e de vină,
Că mă alungă iarăşi din decor...

Sub talpa vremii mi-am pierdut culoarea,
Sunt doar o frunză ce suspină-a dor,
Un anotimp ridat mi-a stors vigoarea,
Mi-e aripa rănită... şi-am să mor...

Azi mi-a căzut în palmă-un bob de rouă,
Părea a fi o lacrimă de nor...
Şi mi-a promis o dimineață nouă
În verde viu, de viață-aducător.

Aş vrea, din urmă, timpul să m-ajungă,
Să-ntorc din drum, cumva, în calendar,
Această toamnă, nepermis de lungă,
Să-nmuguresc în primăvară... iar.

Suspină codrul a-ntomnare,
Doineşte frunza ruginie,
Se-adună norii în fuioare
Să toarne-n suflet nostalgie.

La balul toamnei, împreună,
Vin greierii c-un cânt de jale...
În timp ce grânele se-adună
Şi curge vinul în pocale.

Se duc în şiruri lungi cocorii,
Iar ora-mi pare prea grăbită,
Se-aude vaietul viorii
În inima neliniştită...

Şi din clepsidra amurgită,
Se cerne, tainic, anotimpul,
Iar eu privesc înmărmurită
Cum... prea grăbit se scurge timpul.

A înmugurit tăcerea prin pădurea de aramă,
S-au prins frunzele în horă, troienind cărări de dor...
Toamna-şi țese, cu migală, mult râvnita ei maramă
Murmurând, a-nsingurare, sub o lacrimă de nor.

Freamătă a doină vântul, plânge-n mi bemol vioara,
Timpu-ncetineşte pasul şi se scurge mai domol...
Fără nicio îndoială, mi-au furat cocorii vara
Şi-au lăsat în urmă codrul zdrențuit, pustiu şi gol...

Mi-a rămas un colț de zare care-mi jăruie ființa
Cu-o fărâmă de lumină din amurgul sângeriu...
Cuibărită-n poala vremii îmi agăț de cer dorința
Să văd iar natura-ntreagă primenită-n verde viu...

Vara mea, frumoasă vară,
Anotimp ce-mi numeri anii,
Eşti şi dulce şi amară...
Azi... opreşti la mine-n gară
C-un noian de doruri stranii.

Te-ai întors, târzie vară,
Vara viselor rebele,
Pentru-a nu ştiu câta oară
Fredonând cu voce clară
Partitura vieții mele...

Leg cu funii de lumină
Toate-aducerile-aminte...
Pe-un acord de violină
Bate inima-n surdină,
Mai sfioasă, mai cuminte.

Vara mea, senină vară,
S-a mai dus un an, se pare...
Prea grăbită clipa zboară
Dar te-aştept la anul iară
Cu trifoi la cingătoare!

Marea mea, albastră mare,
Doină, vis, nemărginire,
Mi-eşti şi dor şi alinare
Şi adânc şi nemurire...

Simt pe buze gustul sării 
Iar nisipu-i fin şi moale,
Se întrec, deasupra mării,
Pescăruşii-n rotocoale.

Mai rămân, aici mi-e bine,
Briza-mi mângâie obrazul,
Din sclipiri diamantine
Se ridică-n larg talazul...

Mare-ntinsă, lină mare
În oglinda ta, senină,
Se coboară la-nserare,
Toți luceferii la cină.

Marea mea, dulce şoptire,
M-ai vrăjit ca o sirenă...
Eu... voi trece-n amintire,
Tu... aici rămâi perenă.

Se lasă pacea molcom prin unghere,
Cresc muguri de-ntuneric printre ramuri,
Valseazā umbre-albastre pe la geamuri,
Iar ziua răstignită,-n taină piere...

Cu freamăt lin şi-atingere de şoapte,
Spre orizont, amurgu-şi stinge jarul,
Lăsând în urmă, fumegând, altarul
Şi-un bec miop, abia răzbind prin noapte.

Fuioare de argint, de după creste,
Pe bolta-ntunecată se adună
Şi se iveşte-un palid fir de lună
Să scrie-o nouă filă de poveste.

Pe-un colț de cer, în liniştea deplină,
Se strâng luceferii la şezătoare...
Regina nopții şade-n Carul Mare,
Învăluită-n straie de lumină.

Ajunsă la hotarele tăcerii,
La vama dintre vis şi realitate,
O rază ce-n odaia mea se-abate,
Îmi leagănă nesomnu-n poala verii.

În iunie-i şi ziua ta, copil orfan,
Vlăstar cu ochii trişti, scăldați în rouă,
Cu trup fragil şi inimă de porțelan,
Hai, vino să pictăm o lume nouă!

O lume-n care poți să cânți, s-alergi hai hui
Pe pajişti verzi, ca-n file de poveste,
O lume-n care nu mai eşti al nimănui,
Iar lacrima durută... nu mai este...

Să evadăm, aş vrea, măcar pentru o zi,
În raiul cel numit COPILĂRIE...
Să-mi dai la schimb un zâmbet şi să ştii
Că-n viață poți avea şi bucurie.

În iunie-i şi ziua ta, copil orfan,
Vlăstar cu ochii trişti, scăldați în rouă,
Cu trup fragil şi inimă de porțelan,
Hai, vino să pictăm o lume nouă!

Sursa foto: Pinterest

natură moartă -
pe pânza de păianjen 
captivă luna

Un susurro
de pensamientos 
perdidos
despierta la noche discreta
que custodia su imperio
bajo la cortina de estrellas
velando el silencio
del corazon atormentado
por la agonía de los sueños...

El temor, 
oculto 
en lo más profundo de mi ser,
petrifica el dolor
en el cáliz de las lagrimas,
del que brota
un grito 
en la selva del alma,
sembrando ilusiones...

Când amintirile păşesc timid 
Pe-alei cu feți frumoşi şi armonie,
Ca într-un vis, ferestre se deschid
Şi-n lumea ta mă pierd, copilărie...

Ceva din gustul tău mai simt şi-acum,
Când mă întorc pe-a timpului cărare
Şi-n fiecare filă de album,
E-un dor nestins, un strigăt, o chemare.

Prin raiul tău cu zâne şi minuni,
Tot colindam cu florile de mână,
Voiam să-mi fac duminică din luni,
Iar soarele-l rugam să nu apună.

Sub paşii mei desculți plecați spre ieri,
Foşneşte-a doină firul crud de iarbă...
Iar gându-mi rătăcind spre nicăieri,
Din roua dimineţii-a prins să soarbă.

Mai ține-mă captivă pentru-o zi,
Mai lasă-mă în palma ta o vară!
Căci nu mai vreau din vis a mă trezi
În lanul vieții... de culoare-amară.

Joc şi cântec, colț de Rai,
Nostalgie şi culoare,
Iată, asta-i luna MAI,
Primenită-n strai de floare!

Poartă-n brațe brebenei,
Iar în urma ei presară
Crini, bujori şi flori de tei,
Cu parfum de primăvară.

Şi cu pasul legănat,
Îşi croieşte drum spre vară...
Eu... în suflet mi-am păstrat
Un crâmpei de primăvară.

Într-o margine de lan,
Ca un dor în prag de seară 
Vântul freamătă cu-alean,
Tot oftând a primăvară.

Sub al cerului fuior
Şade-un fir de lăcrămioară 
Murmurând răscolitor:
S-a mai dus o primăvară...

Dar... se-aude-n depărtare
Un ecou ca de vioară:
Nu fii tristă, ai răbdare,
Mă întorc la primăvarā!

În răcoarea dimineții am găsit un bob de rouă
Legănat de-un fir de iarbă primenit în verde viu...
M-am oprit să-mi plec privirea şi cu mâinile-amândouă
L-am cuprins ca pe-o minune şi-am şezut apoi să scriu...

Se-oglindea în el seninul despletind nemărginirea
Într-un strop plăpând de viață, ca o lacrimă de cer...
Ce păcat, că într-o clipă s-a topit sub amăgirea
Sărutării unei raze coborâte din eter!

Aş fi vrut să mai rămână, să-l preschimb în poezie,
Să-mi alunece pe deget, să îl port drept giuvaier...
Dar am să revin cu zorii când se-ntoarce... cine ştie?
Poate-am să-l strecor cuminte, într-un vers, ca prizonier.

Am căutat să aflu o punte către cer,
Ca pasărea ce-şi lasă, în urmă, colivia...
S-ating nemărginirea, să zbor, să cânt, să sper,
Să uit de tot ce-nseamnă al clipei efemer
Şi să cuprind în suflet, întreagă, veşnicia.

Vibra adânc în pieptu-mi, un dor nemângâiat,
Topind pe rând în cale şi ziduri şi zăbrele...
Şi m-am desprins ca frunza, în zboru-i legănat,
Am prins un nor în palmă şi m-am tot înălțat,
Iar umbrele muririi le-am pus sub lanțuri grele.

Mi-e dor să sorb licoarea cu gust de infinit
A boabelor de rouă ce curg ca o minune
În palma dimineţii şi-n gându-mi nerostit,
Să calc peste abisuri, să urc la nesfârşit,
Să-mi fac din visuri scară la margini de genune.

Mi-am măsurat toți paşii din timpul ce-a trecut,
Pe culmi, prin văi de lacrimi, prin ape-nvolburate...
Şi-aş vrea să uit de noapte, de tot ce a durut,
Pe aripi de lumină, s-o iau de la-nceput,
La vadul nemuririi, captivă-n libertate...

S-au golit cămările adâncului...
albastrul 
s-a scurs în paşi de dans
alunecând
pe oglinzile sufletului.

Întunericul
coboară-n cascade
aşezând boabe de rouă
pe umerii 
crinilor adormiți.

Zefirul plimbă 
prin grădina gândurilor 
şoapte
smulse de pe buzele reci
ale nopții...

Secera lunii
cuprinde teama
ce-mi mistuie fiinţa 
decupând în desişul umbrelor, 
ferestre spre lumină...

Zboară fluturi de lumină peste câmpuri de smarald,
Muguri se deschid în salbe sub a soarelui privire,
PRIMĂVARA se întoarce cu acelaşi verde fald,
Presărând pe-alei de suflet, lăcrămioare de iubire.

Puneți florilor cătuşe... şi eşarfe în culori!
Nu lăsați să cearnă bruma peste-ntâiul fir de iarbă,
Când la vadul dimineţii, albe stoluri de cocori 
Se întorc cu PRIMĂVARA, roua zorilor să soarbă!

Puneți norilor hotare! Să se-ntoarcă înapoi!
Iarna nu ne lasă-n pace... ninge alb în toată țara...
Răsturnați clepsidra vremii şi-a zăpezilor din noi
Şi deschideți larg fereastra, să pătrundă PRIMĂVARA!

Port în valiză, permanent,
Un toc de scris, o călimară,
Frânturi de vis şi-un pergament
Cu amintiri ce mă-nfioară.

Cu fiecare pas făcut
Mă-ndrept spre cea din urmă vamă
Şi-n sufletu-mi, un strigăt mut,
Sub voalul vremii se destramă.

Din toamne, ierni şi primăveri,
Am adunat în vers tot dorul...
Nomade şoapte, dinspre ieri,
Îmi leagănă-n lumină zborul.

Şi-n bietu-mi piept, de lut plăpând,
Se-aude-un clopot în surdină,
Clepsidra vieții, rând pe rând,
Îşi cerne bobul, fără vină...

Îmi sprijin fruntea de-un amurg,
Să uit de clipa trecătoare...
Un dangăt, dinspre vechiul burg,
Răsună-ntruna, a chemare.

În goana timpului hain,
Un ultim tren opreşte-n gară
Şi-n fața mea se-aşterne lin,
Un drum ce duce către seară.

Chiar dacă toate florile din lume,
Doar pentru tine, mamă,-ar înflori,
Iar soarele ar răsări anume,
Pe strada ta, în fiecare zi...

Chiar dacă iarna s-ar preface-n vară,
Acolo-n colțul tău de univers
Şi-n loc de toamnă-ar fi doar primăvară,
Iar timpul s-ar opri cumva din mers...

Chiar dacă noaptea s-ar topi-n lumină,
De s-ar aprinde-al stelelor şirag
Şi-ar coborî luceferii la cină
Iar îngerii ți-ar colinda în prag...

Mi s-ar părea puțin, iubită mamă,
Cuvinte nu-s de-ajuns să-ți mulțumesc
Şi totuşi... vin la tine fără teamă 
Să-ți spun, de ziua ta, cât te iubesc!

Prin vâlcele, pe câmpie,
S-a pornit să ningă iară
Cum ningea-n copilărie
Cu fulgi mari, de reverie
Şi se-mprăştie pe-afară,
Ghiocei de primăvară.

Trece-un freamăt, ca o boare
Peste-a ramului povară...
Iar pe-un capăt de cărare 
Mângâiat de vânt şi soare,
Şade-un fir de lăcrămioară
Cu parfum de primăvară.

Sub aroma ce mă-mbie,
Îmi simt inima uşoară,
Iar condeiu-ncepe-a scrie
Lăcrimând a poezie,
Când m-atinge-n prag de seară,
Un fior de primăvară.

Spune-mi, Doamne, de ce-n lume-i numai ură şi război?
De ce dragostea se stinge şi-i atâta iarnă-n noi?
De ce curg, în taină, lacrimi? Fulgii albi unde s-au strâns,
De nu vin să curăţească sufletul de-atâta plâns?

De ce bat în noi talazuri şi ni-e drumu-aşa de greu
Şi de ce credinţa-i mică... şi-am uitat de Dumnezeu?
Nu auzi cum urlă valul, cum suspină şi cum gem
Inimile noastre toate? N-auzi nici când eu te chem?

Spune-mi, Doamne, unde oare? Unde oare Te-ai ascuns?!
Căci ne copleşesc în noapte, întrebări ce n-au răspuns...
Linişteşte Tu furtuna şi oceanul c-un cuvânt
Şi coboară iarăşi cerul mai aproape de pământ!

Spune-mi, Doamne, cât mai este până-n cel din urmă ceas?
În clepsidra amurgită, câte toamne-au mai rămas?
Lasă-Ți aripa întinsă peste-a vremilor furie,
Să ne poarte printre neguri, spre hotar de veşnicie!

Prietenul adevărat 
Ți-e-aproape fie greu sau bine,
Oricum ai fi... sărac, bogat,
Nu ține cont, ci ne-ncetat
E lângă tine.

Când urlă-al mărilor talaz,
Când norii-n falduri se adună,
Prin văi adânci, la greu necaz,
C-o sărutare pe obraz,
Treci de furtună.

Prietenul adevărat 
Mângâie inima rănită
La vadul vremii, pe-nserat
Ți-ascultă-al gândului oftat,
Nu îl evită.

Şi chiar de-ar fi să întâlneşti
În cale, lacrimi fără număr,
La braț cu el tot îndrăzneşti
Când ştii că poți să te opreşti,
Să-i plângi pe umăr.

Prietenul adevărat
Îți e şi sprijin şi povață
Şi-aduce sincer şi curat
În sufletul împovărat,
O dimineață.

Eu sunt prietenă cu viaţa
Iar ea-i prietenă cu mine
Mă ia de mână, dimineața
Şi chiar de-n jur se lasă ceața,
Mă ține-n palmă şi mi-e bine.

Mă suie pe cărări alpine
Să înfloresc în primăvară,
Iar dacă vântul, piept îmi ține,
Mă prinde strâns şi mă susține,
Să nu se facă-n suflet seară.

Dar drumul urcă şi coboară
Prin văi adânci sau prin câmpie...
Şi-atunci când noaptea mi-e povară,
Parfumul clipei mi-l strecoară
În picuri dulci, de reverie.

M-aşteaptă zilnic la răscruce
Să-mi despletească-n cale visuri...
Când pasul vine sau se duce,
Când nu ştie-ncotro s-apuce,
Mi-aşază punte peste-abisuri.

Eu sunt prietenă cu viaţa
Iar ea-i prietenă cu mine
Mă ia de mână, dimineața
Şi chiar de-n jur se lasă ceața,
Mă ține-n palmă şi mi-e bine.

Mă întreb de multe ori
De cu seară până-n zori:
Oare-n clipa cea târzie,
Să mai scriu o poezie?

Sau mă-ntreb, de bunăoară,
De cu zori şi până-n seară
Dacă-n jurul meu s-o prinde
Muza-n voie să-mi colinde...

Port pe tâmplă o-ntrebare:
O veni să-mi lase, oare,
Tainic, noaptea la fereşti,
Tolba plină cu poveşti?

Să-mi adune rând pe rând,
Rime noi pe prag de gând...
Tocul să mă-ntrebe iară:
Mai e tuş în călimară?

Prind în palme-un strop de vis
Să-mi fac punte peste-abis,
Iar condeiu-ncepe-a scrie
Pe tărâm de reverie,

Şi tot urc... şi urc în zbor
Pân' la stele şi cobor
Într-o dulce legănare,
Printre semne de-ntrebare.

E trecut de miezul nopţii, orologiul a tăcut,
Vântul bate în fereastră şi se face nevăzut,
Coama cerului îmi scaldă clipa-n valuri de tăciune,
Pe când luna-şi risipeṣte tot argintul în genune.

Picuri mari de întuneric, pe obrazu-mi se preling,
Stele cu sclipiri domoale intră-n casă şi mă ning...
Şi-n albastra legănare se perindă somnoroase,
Despletind în călimara-mi, şoape fine, de mătase.

Un gigant talaz de umbre ca un zid de nepătruns,
Îmi coboară-n prag de suflet, întrebări ce n-au răspuns...
Dintr-o margine de zare doar luceferii veghează,
Să îmi fie somnul dulce, dar eu scriu... şi încă-s trează.

Uite, iar se lasă seara
Pe străduța casei mele,
Pe când luna suie scara,
Printre străluciri de stele...

Şi-ntr-o dulce legănare,
Rândunele ostenite,
După-a zilei provocare,
Se întorc la cuib grăbite.

Umbre negre, alungite,
Desenează în tăcere,
Siluete zgribulite,
Ce se-aşază prin unghere.

La a vântului chemare,
Norii freamătă himeric
Şi răstoarnă pe cărare,
Valuri mari de întuneric.

Dar privind albastra noapte,
Simt că mă cuprinde teama,
Parc-aud în juru-mi şoapte,
Dacă îmi dau bine seama...

Adu, Doamne, dimineața
Pe străduța casei mele, 
Risipeşte grabnic ceața
Din clepsidra clipei grele!

Muguri albi, de reverie,
Să-mi coboare dinspre zare,
Peste-a nopții broderie,
Cu lumină şi culoare!

De-o vreme iernile-s mai calde şi nu mai ninge cum ningea,
Cu file smulse din poveste, ca în copilăria mea... 

Nici crivățul nu mai vuieşte sub valsul fulgilor de nea,
Ci-abia m-atinge, blând, pe tâmplă, cu mângâieri de catifea.

Mai lasă-mi, Doamne, anotimpul cu viscol alb şi reci ninsori,
Să cearnă ca la începuturi, şoptit, din seară până-n zori!

S-aud cum scârțâie omătul sub talpa nopților pustii...
Şi-Ți dau la schimb o altă iarnă: iarna zăpezilor târzii!

Se-aud abia-n surdină clopotele-n burg,
A-ncărunțit pământul sub zăpezi astrale...
E ora când rănite umbre, în amurg,
Dantele fine, de mătase-şi cos pe poale.

O albă linişte se cuibăreşte-n gând,
Când ninge-n noapte cu fulgi leneşi, a visare...
Când se coboară-n falduri, norii, rând pe rând,
Iar pe la porți se strâng nămeții în fuioare. 

Se-aud tot în surdină clopotele-n burg,
Foşnesc în mine-atâtea ierni, cândva învinse...
Spre vadul unde clipele încet se scurg,
Te-nclini iubire, ghiocel sub vremuri ninse.

Am strâns iubirea toată într-un vers
Şi l-am adăpostit în Carul Mare,
Să-l poarte-n colțul tău de univers,
Prin labirint de gânduri călătoare.

Am strâns toți macii-ntr-un buchet de jar,
Să-ți țes veşmânt din purpura iubirii...
Un zâmbet cald să îmi oferi în dar,
Pe prag de vis, la ora întâlnirii.

Am strâns tot mirul florilor de mai,
Şi-am adunat în zori mărgăritare...
Te-aștept aici, pe-o margine de rai,
La vadul cu îmbrățişări fugare.

"La steaua care-a răsărit"
Pe-un colț de noapte-albastră,
Privesc cu ochi nedumerit, 
Cum cerne din nemărginit,
Când toate-n jur au adormit,
Sclipiri, pe la fereastră.

Se-ntorc luceferi, rând pe rând,
Prin spații siderale,
S-adape sufletu-mi flămând 
Şi se opresc din când în când 
La vad de inimă şi gând,
Cu-argintul în pocale.

Şi pân' la margini de abis
Se-aprind lumini celeste...
Iar "blânda lună" s-a deschis,
Ca floarea albă, de cais,
Să-mi ningă cu frânturi de vis,
Din pagini de poveste.

Trec în goană ani şi zile, trece vremea peste noi,
Clipa vieții, zdrențuită, nu se-ntoarce înapoi...
Dinspre mâine se aude glas de clopote-n surdină,
Dinspre ieri, ca o chemare e-a Edenului grădină.

Trec nelinişti spre niciunde, se grăbesc spre nicăieri,
Zăbovesc în suflet taine îmbrăcate în tăceri,
Mai rămân în urma noastră-atâtea drumuri neumblate,
Se ascund în inimi doruri şi dorințe exilate.

Cad în falduri neguri grele, e-ntuneric pe pământ...
Vino, Doamne, de alungă umbra nopții c-un cuvânt!
Din clepsidra veşniciei, toarnă-n piept la fiecare
Stropi de-albastru, să-nsenine lumea asta, trecătoare!

Aş vrea... atât de mult aş vrea,
Pe aripi de furtuni stelare,
Să mă strecor în Carul Mare,
Când nori se strâng deasupra mea,
A-ngrijorare.

Aş vrea... atât de mult aş vrea,
Ca-n lumea viselor rebele,
Să ningă, tainic, peste ele,
Cu mângâieri de catifea,
În clipe grele.

Aş vrea, atât de mult aş vrea,
Sub ale nopților dantele,
În calea rătăcirii mele,
Să-mi țes veşmânt din fulgi de nea
Şi colb de stele.

Suie Luna peste vârfuri troienind cărări alpine,
Sprintenă ca o mireasă-nveşmântată-n voaluri fine...
Ninge-o linişte albastră, ninge-o linişte deplină,
Toate dorm... doar noaptea-şi plimbă, tainic, neagra pelerină.

Lacrimi grele de-ntuneric se preling fără-ncetare,
Blânde şoapte de luceferi rătăcesc la întâmplare...
Cu alai, flămânde umbre dau năvală prin unghere 
Şi-n clepsidra ce suspină se înghesuie-n tăcere.

E târziu... iar dinspre mâine bate-un clopot a chemare,
Când mijesc, timid, deasupra, tremurânde felinare. 
Cuibărită-n poala vremii, văd cum curge-n valuri ceața
Şi aştept cu nerăbdare să răsară dimineața.

S-a îmbrăcat tot ceru-n sărbătoare,
Căci S-a-ntrupat în Betleem, Cuvântul,
Ca Prunc, la ceas de tainică splendoare,
Să îl cunoască azi întreg pământul.

O stea străbate toată veşnicia
Și poate vor veni colindătorii...
Mult prea puțini, să-L vadă pe Mesia
Şi s-or grăbi la staul, cu păstorii.

Nu-i doar un basm, nu-s file de poveste,
E-un Împărat, născut pe pat de paie 
E darul sfânt, e cea mai bună veste,
E-al Slavei Domn, dar în umile straie.

S-a îmbrăcat pământul în Lumină
Și totuși teama... teama mai apasă...
Căci lumea noastră rece şi străină,
Nici fericirii, parcă, loc nu-i lasă...

În ieslea goalā, veche şi săracă,
La împlinirea vremii a venit
Nemărginirea, clipă să se facă...
Iar dinspre ieri se-aude-un glas şoptit:
TU... L-AI PRIMIT?

Tu nu ai vrut un loc de slavă, căci însăși Slava, Tu erai...
Ai dat tot cerul pentru-o iesle, ca pentru Tine să mă ai.
Nu Ți-ai dorit aici palate, nici aurul acestei lumi
Şi-ai coborât pe-un pat de paie, păcatul meu să îl asumi...

În noaptea-aceea, ochii mei, văzut-au ceru-n sărbătoare,
Nepământesc, sclipiri de-argint, croiau spre Betleem cărare...
Când am ajuns la staul, Doamne, nimic n-aveam să îți ofer,
Dar m-am oprit să-mi plec genunchiul, mi-eşti scară-ntre pământ şi cer...

Tu ai lăsat nemărginirea, iar eu Ți-am pus în drum hotare,
Căci niciun loc, în casa mea, nu s-a găsit pentru-nnoptare...
Dar azi îmi bați din nou la poartă, pentru a nu ştiu câta oară,
Să-Ți fac din inimă o iesle, să nu mai stai în frig, afară...

Mi-e gândul îmbrăcat de sărbătoare,
Deşi în piept îmi toarce-un dor flămând, 
De-acel tărâm ce n-am să-l uit nicicând,
Căci depărtarea, uneori, mai doare...

Mi-e dor s-aud cum cântă ciocârlia,
Cum freamătă zefiru-abia şoptit,
Sau cum suspină codrul desfrunzit,
Când plimbă pe alei melancolia...

Doineşte-n mine naiul şi vioara,
Colinde vechi mă poartă spre trecut,
Răsună dinspre ieri aşa durut,
Când se aşterne peste suflet, seara.

Mi-e dor de-albastrul florii de cicoare,
De lanul copt, de bobul auriu,
De câmpul îmbrăcat în verde viu,
Împodobit cu maci la cingătoare.

La margine de vis m-aşteaptă marea,
Cu valu-i spumegând mă cheamă iar
Şi parcă m-aş întoarce-acasă... dar...
Nu ştiu dacă-am să mai găsesc cărarea...

Plouă-n frunze, plouă plin,
Pictural, foşnind cantabil,
Plouă-n ropot libertin,
Incolor, interminabil.

Plouă cinic, plouă mult,
Implacabil, plouă-a jale,
Plouă cum ploua demult,
Îndesat şi în rafale.

Plouă trist, bacovian,
Patogen, şi grav, şi rece,
Plouă-n stil diluvian,
Într-o zi... cât plouă-n zece.

Plouă fad, mărunt şi des,
Plouă lung, fără-ncetare,
Şi la munte şi la şes,
Plouă-ntruna, a-ntomnare.

Peste vârfuri, printre brazi, 
S-au pornit din cer izvoare...
Totuşi... chiar de plouă azi,
Mâine va fi iarăşi soare.

Atâta toamnă a căzut peste grădini...
Petale aurite-ncep să cearnă,
Când chipul anotimpului se-ntoarnă,
Cu-mbătrânite umbre şi lumini.

Mai lasă-mi, toamnă, frunzele pe ram,
Să nu-mi mai fie-aşa de gol sub pleoape,
Şi adu-mi iar seninul mai aproape,
Atunci când gânduri negre bat în geam!

Nu-mi lua albastrul cerului, deplin,
Nu-ngălbeni plăpândul fir de iarbă,
Din palma dimineții dă-i să soarbă,
Acelaşi bob de rouă, cristalin!

Şi totuşi, toamnă, dacă vei veni,
Îndepărtează-mi de pe cer toți norii,
Să văd cum trec în zbor, pe rând, cocorii,
În ceasul crizantemelor târzii...

Coboară toamna-n frunza-nsingurată,
Să-mbrace în dantele arămii
Copacii, pe sub bolta-nlăcrimată,
Când ceața se desface-n falduri gri.

Se cern în suflet ploi, de la o vreme…
Şi-ascult cum norii plâng la nesfârşit
Lumina… risipită-n crizanteme,
Pierdută-n anotimpul amurgit.

Sub voal de umbre negre se ascunde,
În cântecul durerii fără glas,
Un gând hoinar, ce zboară spre niciunde,
Când stau cu zorii zilei la taifas…

Şi ştiu că viața asta, n-ar fi viață,
Iar anii-ar trece, poate, în zadar...
Mi-ar ninge viscolit, cu flori de gheață,
De n-ar fi toamnă azi... în calendar.

Coboară-nserarea şi-mi plouă de sus,
În picuri de-albastru, în stropi de apus.

M-atinge pe tâmplă o şoaptă de vânt,
Când umbre aleargă-ntre cer şi pământ.

Lumina se scurge-n buchete de jar,
Frânturi de-ntuneric, deasupra-mi răsar.

Se-anină luceferi pe-un capăt de cer
Şi Luna pândeşte din tainic ungher.

Iar clipele-aleargă se sting, rând pe rând,
E noapte afară, în suflet şi-n gând.

Toamna-şi prinde la rever,
O batistă ruginie
Şi c-un aer de mister,
Poartă şal şi pălărie.

Vîntu-aleargă prin zăvoi,
Cu privirea-ntunecată
Şi ne lasă pomii goi
Pe sub bolta-nlăcrimată.

Codrii freamătă a dor,
Regretând trecuta vară,
Şi se leagănă în zbor,
Cârduri de cocori spre seară.

Pe aleile pustii,
Anotimpul trece-agale,
Peste dealuri şi prin vii,
Curge mustul în pocale.

Norii-şi plimbă-n falduri gri,
Țanțoşi, trena brumărie,
Picurând pe la chindii,
Nostalgii... în poezie...

Vine toamna înapoi,
Duce-n brațe crizanteme,
Printre umbre reci şi ploi,
Se strecoară în poeme.

Se despletesc în mine-n pragul serii,
Chemări târzii în strune de vioară
Şi parcă-aud suspinul cald al verii,
Cum printre crengi de gânduri se strecoară.

Plouă pe-alei cu frunze-ntârziate...
Iar firul ierbii ars de-atâta soare,
Adună-ncet smaralde-nlăcrimate,
Sub nori de plumb ce plâng a întomnare.

Plouă mărunt, bacovian şi rece,
Plouă cantabil, gri, interminabil...
Nepăsător şi-n grabă, timpul trece
Şi peste suflet plouă implacabil.

Se sting pe rând amurguri efemere,
Cu freamăt lin pădurea rugineşte,
Se cerne anotimpul în tăcere...
Şi-ascult cum vântul, pe la geam, doineşte. 

Şi s-a mai scurs un an din cupa vieții...
Pe tâmpla mea, un fir de lăcrămioară,
Plăpândă, precum roua dimineții,
A poposit tăcută-aşa-ntr-o doară.

Mai fac un pas, mai scriu o altă filă
Şi înc-o treaptă urc pe a vremii scară,
Cu-acelaşi suflet fraged, de copilă,
Dar... cât de repede se face seară!

Clepsidra-şi cerne bobul în tăcere,
Sub ploi de gânduri care vin şi pleacă
Iar timpu-aleargă fără bariere
Şi-alerg şi eu el... Ei... şi ce dacă?

E-o linişte deplină astă seară,
O linişte cum n-a mai fost de mult...
Eşarfe roşii, de amurg, coboară
Şi-n mine-a amuțit orice tumult.

Bătrânul Rin îşi poartă către mare
Povestea între-apus şi răsărit...
Şi în oglinzi de ape curgătoare,
Se unduiesc fâşii de cer topit.

Desculțe, printre trestii ascuțite,
Alunecă-n tăcere umbre reci
Şi-albastre siluete alungite,
Îşi leagănă nesomnul pe poteci.

E-o linişte deplină astă seară
Se scurge tainic clipa spre zenit
Şi cântă greierii-a sfârşit de vară,
A dor nestins, la ceas de asfințit..

Îmi eşti aşa frumoasă azi, pădure,
Cu ramul primenit în verde viu...
Sub despletiri de vânt cu aripi sure,
M-aşez în poala ta, un vers să scriu...

Mă copleşesc aducerile-aminte,
Copacii mă privesc cu ochi senini,
Vin fluturi albi în zbor să mă alinte,
Prin labirint de umbre şi lumini.

Se-aude-un freamăt lin în depărtare,
Un susur blând... şoptind răscolitor...
Cu pas neliniştit trec căprioare,
Să-şi potolească setea la izvor.

Se-ntorc pe rând să-mi dea binețe cerbii,
Se cerne-n taină clipa spre-nserat
Şi simt pe glezna mea sărutul ierbii,
Ca un balsam pe rană picurat.

Aici, în raiul tău, e-aşa răcoare...
Eşti muza mea-n amurgul sângeriu
Şi-ți simt nepământeasca-mbrățişare,
Ce-nviorează sufletu-mi pustiu.

Foşneşte-a doină frunza tremurândă,
M-atinge-n treacăt, tandru, un fior...
Pădurea mea, de tine-am fost flămândă
Şi-n piept am adunat atâta dor...

Ca aripa de înger mi-s frunzele în zbor,
Când mă atinge tandru a toamnei despletire...
Sunt doină nesfârşită tot fremătând a dor...
Iar tu, un pumn de tină... tânjind la nemurire.

Eu țin pe umeri cerul cu-albastru-i infinit
Şi port pe brațe raza fierbinte de la soare, 
Din umbre-nlănțuite, sub ramul primenit,
Ți-am împletit popasul cu fire de răcoare.

Corola mea îşi toarce povestea cu oftat,
Se cerne anotimpul pe-a vântului şoptire,
Te-aştept să stăm la sfadă, la fel ca altădat'
Şi să ne strângem mâna, spre seară, a-nfrățire.

Azi-noapte am deschis fereastra larg,
Voiam s-ating luceferii cu mâna...
Dar sprijinită pe un vechi catarg,
Mă urmărea cu ochi de ceară, Luna.

Eu m-am oprit privind atent la ea,
Se legăna uşor în pas cu marea...
Şi m-am retras tiptil după perdea,
Tot încercând să îmi ascund mirarea.

Pe geana nopții, dinspre galaxii,
Alunecând pe-o lacrimă albastră,
Sub ațipirea clipelor târzii,
Lucea nepământesc, o stea sihastră. 

Din lan de umbre negre, ca-ntr-un vis,
Regina nopții-şi pregătea intrarea,
Călcând cu paşi cuminți peste abis,
În timp ce eu îi contemplam splendoarea.

La umbra ta, copac bătrân, cu ramuri legendare,
Am poposit să-mi odihnesc neliniştea ce doare...
Pe țărm de gând m-am aşezat... şi-o frunză călătoare,
Din palma ei mi-a picurat o lacrimă de soare.

Copac al frunzelor ce tac pe prag de înserare,
Eu port în suflet şi-n priviri un semn de întrebare
Şi mă întorc din când în când pe-a vremilor cărare,
Să-mi spui şoptit povestea ta, s-o port spre neuitare!

Amurg de vară-albastru violet...
Stau la taifas cu stropii de lumină,
Aşa cum şade-un suflet de poet
Pe țărm de gând, departe de rutină.

Crâmpeie de poveste, ca-ntr-un vis,
Se despletesc prin câmpul de lavandă...
Pe prag de-amurg, o floare s-a deschis
Să-mi toarne-n palmă mirul, drept ofrandă.

Aleargă spre-orizont săgeți de jar,
Zefirul se alintă-n poala serii...
Şi-n fald de reverie-mi cade iar
Pe umeri şi pe-obraz, sărutul verii.

Un zâmbet mov pe buze mi-a-nflorit...
Aici, în lan, mă simt atât de mică!
Azi port în piept un colț de cer topit
Şi-un vers brodat cu fir de levănțică.

Lumina se stinge-n buchete de jar,
Sub falduri de-albastru ce-nvăluie zarea...
Tresare din somn un timid felinar,
Pe-un cântec de greieri ce cheamă-nserarea.

Se-anină luceferi pe-un capăt de cer,
Zefirul îmi mângâie tâmpla-ntr-o doară,
Când luna pândeşte din tainic ungher,
Ca negura nopții să nu mă mai doară.

Şi umbra se-ntinde şi creşte uşor,
Alunecă-n taină zenitul în mare...
Simt frunzele-n suflet cum freamătă-a dor
Şi inima-mi bate în piept a-nserare.

Eu port în suflet o poveste
Şi-n piept îmi toarce-un dor flămând 
De tot ce-a fost şi nu mai este...
Dar mă opresc din când în când
S-ascult al vremii freamăt blând,
Pe prag de gând.

Mi-e inima un cânt de liră,
Mi-e gândul pasăre în zbor...
Când vântul aripa-şi răsfiră,
M-atinge-n taină c-un fior
Şi-n poala serii mă strecor,
De-atâta dor...

Cad cioburi de-amintiri răzlețe,
Se sting amurguri sângerând,
Frânturi de vis îmi dau binețe
Şi se coboară, rând pe rând,
Pe tâmpla mea de lut plăpând,
Cu pace-n gând.

*Poezie după imagine

Dincolo de ce-aş putea eu crede,
Dincolo de ce-aş putea eu şti,
Dincolo de tot ce nu se vede,
Eşti Tu, Doamne... Cel din veşnicii!

Dincolo de lacrimi şi durere,
Mai presus de neguri sau de nori,
Mi-eşti popas de gând şi mângâiere,
Mi-eşti altar de rugă până-n zori...

Dincolo de bolta fără stele,
Mai presus de-acest bătrân Pământ,
Glasul Tău, în nopți şi-n zile grele
Linişteşte valul... c-un cuvânt.

Doamne, ştiu că dincolo de toate,
Dincolo de ceruri şi de-abis,
Dincolo de tot ce nu se poate,
Mă aştepți la porți Paradis...

Mă-ntreb şi azi, de unde vine ploaia?
De ce plâng norii-n ceas de asfințit?
Sau cum îşi stinge soarele văpaia
Când îşi întoarce fața spre zenit?

Cine-a pictat pe zare curcubeul?
Cine-a-mbrăcat câmpia în culori?
De ce e-albastru şi nu verde cerul?
Sau cum stă roua-n palma unei flori?

Cum creşte firul ierbii în grădină?
Şi cum se-nalță pasărea în zbor?
De ce-i aşa rotundă luna plină?
Şi cum de stă ciuperca-ntr-un picior?

De ce mă tem de tunet sau de noapte?
Cum şade marea pe făgaşul ei,
Când vântul suflă dinspre miazănoapte,
Purtat de coama valului spre chei?

Cum cântă-aşa frumos privighetoarea?
De ce stă muntele cu capu-n nori?
Lumina, unde-şi are-ascunzătoarea?
De ce dispare ziua... până-n zori?

Port în priviri un semn de întrebare,
Prin anotimpuri mă strecor tiptil,
Sunt tot pe drum, mereu în căutare...
Şi-n loc să cresc, devin tot mai copil.

Sprânceana nopții se încruntă iară,
Se-aude-ncet zefirul fremătând...
Eu rătăcesc pe-o stradă solitară,
În timp ce luna, cu priviri de ceară,
Se-nalță luminând.

Aleargă umbre-albastre, violete,
Prin labirint de-adâncuri, rând pe rând
Şi se coboară cu mişcări discrete,
Să-mi picure din cupa nopții-n plete,
În suflet şi în gând.

Se tânguie un orologiu-n noapte
Cu dangătu-i prelung, înăbuşit...
Ecoul lui, prin lumea mea străbate
Iar eu mă pierd în fald de neguri coapte,
Cu pas neliniştit.

Se-agită-un murmur tainic printre ramuri,
E-aşa pustiu... nu-i nicio stea pe cer...
Iar norii se perindă, valuri, valuri,
Purtați sub vraja nopții, pe la geamuri,
În straie de mister.

Curg lacrimi de-ntuneric peste vise
Şi şoapte de luceferi mă-nsoțesc
Pe-aleea unde clipele nescrise, 
Aşteaptă să renască din culise,
Când zorii se ivesc.

Au înflorit castanii la-nceput de mai 
Şi-s parcă mai frumoşi ca niciodată...
Aleile iubirii-mi par un colț de rai,
Când ramu-şi cerne floarea-nmiresmată.

Mă ninge iară cu petale de cais,
Cu flori desculțe, despletite-n soare,
Lalele, crini, bujori, narcise, ca-ntr-un vis,
Se prind în vals sub adieri uşoare.

Ca un ecou purtat în strune de viori,
Se-aude-un cântec de privighetoare
Ce mă colindă la fereastră de cu zori...
E vremea când salcâmii dau în floare.

În palma dimineții, tandru, s-a oprit
Să se adape-un fir de lăcrămioară
Şi simt în piept un dor de viață nesfârşit,
De-atâta cânt şi-atâta primăvară...

Mi-am adunat cândva din flori de liliac,
În suflet, un poem despre lumină...
Când primăverile se risipesc şi tac,
De alb şi violet mi-e viața plină.

La ceas târziu, îngenuncheat,
Ajuns la margini de genune
Cu sufletul împovărat,
Nevrednic, gol şi-nsingurat,
Mă-ntorc la Tine-n rugăciune.

Zdrobit, mă plec sub crucea Ta
Şi stau tăcut, în aşteptare...
Să-mi faci un semn, să-mi spui cumva
Că sângele-Ți, la Golgota,
A scris şi-n dreptul meu: "Iertare".

Tu ştii c-aş vrea să mă ridic
Din întuneric, la lumină...
Dar fără Tine, sunt nimic,
Mă simt murdar şi-atât de mic...
Sunt doar un bulgăre de tină!

Cum ai putut, în locul meu,
Să Te cobori cândva pe-o cruce?
Tu, fiu de om şi Dumnezeu,
Te-ai dăruit atunci când eu
Te-am părăsit... la grea răscruce.

Nu pot cu mintea-mi să dezleg,
Nici să cuprind a jertfei taină...
Azi mi-e de-ajuns să înțeleg
Că ai plătit cu ceru-ntreg,
Să mă îmbraci cu-a vieții haină.

Din colțul meu de efemer,
Pierdut, la margini de genune,
Când n-am putere să mai sper,
Mi-e gândul scară către cer,
Mi-e rug aprins... şi rugăciune.

Cu poezia am crescut odată
Şi-n universul ei mă regăsesc,
Cuprind în suflet veşnicia toată
La ceas târziu, când muzele sosesc...

Cuvinte plămădite-n călimară,
Se-ngemănează-n gândul nerostit,
Ca mai apoi în vers să îmi răsară,
Când bate miezul nopţii... desluşit.

Plutind pe-un colț de-albastră reverie,
Tăcerile din mine se topesc...
Dacă prin vene-mi curge poezie,
Cu-a ei savoare-adorm şi mă trezesc.

Pe cerul meu plâng norii cu amar,
Şi-n suflet bat furtunile-n rafale,
În picuri de-ntuneric iar şi iar,
Pelinul vieții-mi curge în pocale.

Cu fiecare-amurg întârziat, 
O lacrimă albastră se prelinge
Să-mbrățişeze-al inimii oftat
Şi-al gândului frământ ce nu se stinge.

Am încetat de mult să mai visez,
S-au strâns în piept oceane de durere...
În palma sorții azi m-abandonez,
Îngenuncheat, căci nu mai am putere.

Aş vrea să zbor, dar aripile-mi par străine,
Mi-e dor de-al cerului albastru nesfârşit,
De roua dimineților diamantine,
De trilul vesel care... parc-a amuțit.

Aş vrea să mai ascult a vântului şoptire, 
În zbor înalt spre înapoi... spre început,
Să mă aşez din nou pe-un colț de nemurire...
Mai dă-mi măcar o aripă cu împrumut!

Aş vrea să zbor spre cer, căci dorul nu-mi dă pace
Dar m-a înlănțuit o frânghie de gând,
Din lut am fost făcut şi-n lut mă voi întoarce
Şi totuşi... mai visez la zbor din când în când.

M-aş pierde-n zbor pe la răscruci de noi planete,
Să-nmugurească-n mine un cântec neoprit,
Când se destramă-ncet amurguri violete,
Să-mi ancorez speranța pe țărm de infinit.

Pământul geme şi suspină...
Nu va mai fi precum a fost,
Cad prunci ucişi fără de vină
Sub talpa urii fără rost...

E plâns, e groază, e durere,
Sub foc de arme de război,
Şi-n urmă ninge c-o tăcere,
Ce-ngheață sufletele-n noi...

Se curmă vieți, schimbând destine
Şi tunuri negre, fumegând,
Prefac oraşele-n ruine,
Le şterg din cale rând pe rând.

Bat clopote a zvon de moarte,
Curg lacrimi reci din ochii goi,
Se frâng speranțele deşarte
În stropi de sânge şi noroi...

Mi-e sufletul altar de rugă
Şi ruga, scară înspre cer,
Coboară, Doamne şi dejugă
Al lumii colţ de efemer!

Cetină verde de brad,
Tu nu vezi cum fulgii cad?
Se rostogolesc în grabă
Peste tine noaptea-ntreagă...

Vântul suflă ne-ncetat,
Cerul ninge cu oftat,
Nu ți-e frig, şi nu ți-e teamă
De-ntunericul din preajmă? 

Te invit aici în casă,
Vreau sa ştii că mie-mi pasă
Şi-am să te aşez cuminte
Chiar la geam, la loc de cinste. 

Un popas ți-am pregătit,
Să mai stăm la povestit,
Să te-mbrac de sărbătoare,
În lumină şi culoare. 

Să privim de la fereastră
Picurii de noapte-albastră,
Mai rămâi aici cu mine,
Lângă foc... e-aşa de bine! 

Nu te-ntoarce-n ger, afară!
Să tot pleci spre primăvară...
Şi-om ieşi cu voie bună
Înspre munte... împreună. 

Suntem tot mereu pe drum,
Când la vad, când la răscruce,
Printre file de album,
Drumul vine şi se duce...

Sunt poteci spre nicăieri,
Strâmte, largi, şerpuitoare,
Înspre mâine, înspre ieri,
Înspre vis sau renunțare...

Drumuri scurte, drumuri lungi,
Sunt şi-alei cu pomi în floare
Pe care-ai dori s-ajungi...
Dar lipsesc indicatoare.

Uneori, ca prins în joc,
Drumul urcă şi coboară,
Însă nu-i uşor deloc,
Dacă-i frig şi plouă-afară...

Ne oprim din loc în loc
Printre semne de-ntrebare...
Prinşi în val de nenoroc,
Rătăcim la întâmplare.

Suntem tot mereu pe drum
Şi-acceptăm cu resemnare,
Că ne îndreptăm oricum,
Către capăt de cărare.

Bat clopote, e jale,
E vreme de război
Și tancuri taie cale
În inimă la noi.

Miroase-a foc de arme
Şi-un negru voal de fum
C-un vaiet lung de-alarme
Se-amestecă pe drum...

Şi norii se adună,
Furtuni lovesc în noi,
Tăcerea s-o răpună,
Ca-n vreme de război.

Şi-n suflete se-aude
Un plânset de strigoi,
În timp ce cornul sună,
Ca-n vreme de război.

Opreşte Doamne, ura,
Mai spune un cuvânt,
Mai toarnă din măsura
Iubirii pe pământ!

Ai fost creat să fii lumină,
Chiar mâna Lui te-a modelat...
Şi-n bietul bulgăre de tină,
Un strop de viață a suflat.

Ai fost creat să fii lumină,
Dar... Şarpele te-a înşelat
Şi-ai părăsit acea Grădină,
Cu sufletul îngenuncheat.

Ai fost creat să fii lumină,
În bezna nopții,-un felinar,
Când barca vieții se înclină,
Să fii şi ancoră... şi far...

Ai fost creat să fii lumină
Dar dacă-n gând s-a înnoptat
Şi-adâncul inimii suspină
Şi-n candelă... s-a-ntunecat...

Cu-aceeaşi dragoste divină,
Dinspre Eden se-aude iar
Un glas... aproape în surdină:
"Lumina Mea ți-e dată-n dar!"

Mai lasă-mi, viață,-n cale primăvara
Cu muguri de speranță şi senin,
Cu ramul care-şi scutură povara
Să mângâie-al pământului suspin!

Mai toarnă-mi din a florilor culoare,
Mai lasă-mi zâmbetul diamantin
Al clipelor ce trec spre neuitare
Şi-mbracă-n strălucire-al meu destin!

Să ningă cu petale de lumină
Ca-ntr-un Eden pe suflet aşezat,
Când se strecoară în a mea grădină
Un vis, un plâns, un dor sau un oftat...

Din tot ce-a fost a mai rămas o floare,
Iar eu abia acuma înțeleg
Că orice zi e-o nouă sărbătoare...
Dă-mi, viață, timpul înapoi... întreg!

Estoy en el filo yacente
del silencio,
cuando detrás de la noche
irrumpen los rayos de luz,
abriéndo camino
al amanecer,
en un... de vida derroche.

El cielo cambia de colores,
colando esperanzas
en el... sin barrer sendero 
de mi deambular
hacia ninguna parte,
como un despistado viajero.

Abarco el dezorden
de los instantes
que aún no he vivido
y lo arreglo, dibujando
un nuevo día,
bienvenido.

Después me abro camino
a través de él
y sigo adelante,
mientras el sol
me acaricia el cuerpo,
tranquilo, tolerante.

E noapte, totul doarme şi lacrimi de-ntuneric
Alunecă năvalnic pe bolta fără stele...
Prin labirint de vise se-amestecă himeric
Şi se preling, sfioase, în gândurile mele.

Pierduți în larg de mare, vâslind prin bezna deasă,
Se furişează tainic luceferii în zare
Şi-n liniştea deplină încep uşor să țeasă,
Pe cerul nopții mele timide felinare.

Din depărtare, luna, privind cu ochi de ceară,
Îşi deapănă povestea în nesfârşite şoapte...
Iar palida-i lumină ce-albastrul înfăşoară,
Îmi leagănă nesomnul în fald de neguri coapte.

Deambulo por un sendero
del que el atardecer ahuyenta
el último verso del día...

Volando entre sombras,
una flecha de fuego
atraviesa el horizonte,
dejando atrás 
las llamas del ocaso.

Busco el camino hacia mi casa,
entre ruínas de momentos matados,
pintando acordes nocturnos
en el pentagrama
azul marino del cielo.

Me siento
bajo el párpado de la luna,
a escuchar el silencio
de las piedras
oprimidas por el peso
de la creciente oscuridad.

Es tarde...
El infinito se adueña de todo,
hasta de mi pequeño ser,
mientras el firmamento lo cubre
con el manto estrellado
de la noche.

Un día más
que desapareció en la nada...
Me duermo, me dejo acunada,
envuelta en la mágia del momento
sorprendido in fraganti,
bajo el párpado de la luna.

Soy un destello de luz que mana del fuego astral,
Soy ánfora de barro con alma soñadora,
Una gota perdida en una inmensa ola del mar...
Y en el universo, una pequeña nube voladora.

Soy polvo de estrellas caídas en pecado,
Un grito mudo del pensamiento errante,
Soy sueño, en el umbral del día, arrodillado,
Una llama jugando en silencio, titubeante...

Soy una lágrima tardía, nacida del dolor,
El eco que se pierde en un llanto de violin,
Soy grano de rocío en la palma de una flor,
La brisa suave, mañanera, con aroma de jazmín.

Soy todas juntas y cada cosa aparte,
Soy cuerpo y alma misteriosa y pasajera,
Hoja en el viento, onda de vapor andante,
Soy sombra preparada de viaje, austera.

Soy un suspiro en el pilar del infinito,
Bajo el cielo nublado, un arcoiris que roza la mano,
Soy tímido copo de nieve en la pestaña derretido, 
Soy... nada más que un simple ser humano.

"Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde"
Să-mi picure pe rană balsam şi alinare...
Eu o cuprind tăcută, în palme şovăinde 
Şi ca pe-o nestemată, mi-o prind la cingătoare.

Pe-un prag de vis coboară în noaptea-mi fără stele,
Cu-mbrățişări de suflet, o blândă adiere,
Îndepărtând amarul şi dorurile mele,
Pe tâmpla-mi obosită cu-o caldă mângâiere.

Şi negura dispare, şi norii se destramă
Şi totul se îmbracă-n lumină şi culoare,
În clipa răzvrătită, ca într-un vis mă cheamă
Al dimineții zâmbet pictat pe-un colț de floare.

*Primul vers este citat dintr-un poem al poetului Mihai Eminescu

Ploua mărunt şi se făcuse seară...
Un tren se contura în depărtare,
Te urmăream pe-un trist peron de gară,
Să-mi faci un semn 'nainte de plecare.

Şi ca o umbră-n clipa-mi solitară,
Tăcută, ai pierit încet în zare...
Eu am rămas a nu ştiu câta oară,
Cu ochii-nlăcrimați a-nsingurare,

Cu gândul dus la cea dintâi privire,
La zâmbetu-ți senin, plin de culoare...
Cu glas şoptit ți-am spus la despărțire,
C-o să te-aştept la capăt de cărare.

Mi-e sufletul un trandafir în floare,
Un colț de cer albastru, cristalin,
O aripă întinsă către zare,
În zbor spre-un răsărit diamantin.

Şi mă inundă-un dor nebun de viaţă
Ce-mi poartă gândul dincolo de nori,
Să stau pe-un colț senin de dimineață,
Precum stă roua-n palma unei flori.

Mi-e inima un cânt de voie bună,
Un curcubeu pictat pe infinit...
Şi chiar de plouă, fulgeră sau tună,
În piept ascund un soare nesfârşit...

Păstrez ca pe-o comoară-n inima-mi durută,
O ultimă scrisoare ce mi-ai scris cândva...
Sub lacrima ce-obrazul astăzi mi-l sărută,
Nerepetate clipe trec prin fața mea...

Şi te-ntâlnesc din nou pe-un colț de neuitare,
Pe-aceeaşi bancă, unde timpul s-a oprit...
Imaginea din suflet prinde iar să zboare,
Spre-aleile pe care paşii-au amuțit.

Mă-nvăluie încet un fald de doruri mute,
Şi mă adăpostesc la umbra unui vis,
Să sorb pe rând din prețioasele minute,
Pe care depărtarea parcă le-a ucis. 

Te-mbrățişez mereu în gând şi-n amintire,
Te port pe brațe-n zori şi-n ceas de asfințit 
Şi mă întorc tăcută pe-o-ndumnezeire,
Pe care prima oară-n viață te-am zărit.

Mai lasă-mi visul peste clipa ne-mplinită,
Mai lasă şoapta să străbată prin abis,
Ca un balsam ceresc pe aripa-mi rănită,
Te-aştept să te întorci, aşa cum ai promis!

Se lasă înserarea… şi fremătând se-aude
„Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești”
M-aşez la gura sobei, sub pleoapa iernii crude
Şi mă cufund, în taină, în lumea cu poveşti…

Pe tâmpla-mi obosită, o şoaptă necuminte,
Îmbrățişând tăcerea din gândul nerostit,
Mă poartă pe aleea cu doruri troienite
Şi ninge peste suflet... şi ninge viscolit...

Târziu, în poala lunii, născut din neguri coapte,
Îşi leagănă nesomnul un vis înaripat,
Când cetina brumată se-ascunde-n fald de noapte,
Iar stelele pe boltă aproape-au îngheţat.

*Versul citat aparține poetului Mihai Eminescu

Bate-un vânt de poezie dinspre lacul cel albastru
Iar în luciul apei line, se-oglindeşte-acelaşi astru…
Mai suspină câte-un nufăr legănat pe-un vers de seară,
Amintindu-şi de poetul ce-i zâmbea odinioară.

Printre ramuri desfrunzite se ridică blânda lună,
Dinspre zarea-ntunecată, singuratic, cornul sună…
Şi bolnav de necuvinte, trist şi fremătând a jale,
Codru-şi toarce-a lui poveste-n taină, cu mişcări domoale.

Bate-un vânt de poezie cu parfum de floare-albastră,
Vin luceferii pe-o rază să-mi colinde la fereastră
Şi privesc cu întristare, cum sub bolta-nlăcrimată,
Ninge-o linişte durută peste teiul de-altădată…

Se-ngemănează norii-n depărtare,
Adie dinspre-apus un vânt polar,
Se scurge timpul fără ezitare,
E iarnă-n desfrunzitul calendar.

De-o vreme parc-a început să doară
Când orologiul bate desluşit…
Nisipul din clepsidră tot coboară
Şi ninge peste suflet viscolit.

A mai trecut un an spre veşnicie,
Ca o părere-n noapte-a dispărut
Şi a apus în fald de nostalgie
Iar mâine o vom lua de la-nceput.

Zi colindă, zi mai tare,
Să mai ningă c-o strigare,
Ca în ceas de sărbătoare,
Să uităm de tot ce doare!

Zi colindă, zi mai tare,
Mai rămâi cu o urare,
Pentru anul care-apare,
Cu noi file-n calendare!

Zi colindă, zi mai tare,
Să se-audă-n depărtare,
C-am scăpat de izolare
Şi de-atâta-nsingurare!

Zi colindă, zi mai tare,
Să răsune-ntreaga zare,
Iar din cer să se coboare
Pruncul sfânt la fiecare!

Era o noapte plină de mister...
Fulgi albi de nea-ncepuseră să cadă
Şi îngerii cântau un lerui ler,
Căci se-ntrupase-a cerului plămadă. 

Frânturi de amintiri, încet doinind,
Cu glasul lor îndeamnă la visare...
Printre nămeți adie-un vechi colind,
Zburând cu vestea pe la fiecare. 

Pornind la drum cu pas neliniştit,
În timp ce steaua ne croia cărare,
Cu magii şi păstorii am sosit
La ieslea Pruncului, într-o suflare. 

În flori de gheață-i totul îmbrăcat,
De parc-ar vrea păcatele s-ascundă,
Şi-un zvon de viață printre vremi purtat,
Pătrunde peste tot şi ne inundă. 

E-aşa târziu... şi ninge viscolit...
Iar dinspre staul, un ecou ne-aduce
Acelaşi tainic cânt, abia şoptit,
Ce-n noapte ne colindă somnul dulce. 

E liniște și-aproape s-a-nnoptat,
Păstorii stau de veghe pe câmpie…
Dinspre coline-un zvon neaşteptat,
Răsună ca o dulce melodie…

Pe cer sunt stele mii ce strălucesc,
Iar îngerii tot urcă și coboară
Şi magii către staul se grăbesc,
Cu vestea ce pământul înconjoară.

E-o noapte cum nicicând nu s-a văzut…
În Betleem, în ieslea cea săracă,
Mântuitorul lumii S-a născut
Şi heruvimi ‘naintea Lui se pleacă.

Nu s-a găsit un loc de poposit
Şi nici măcar un colț în vreo odaie,
În casa mea şi-a ta nu L-am primit
Şi S-a născut umil, pe pat de paie.

S-a întrupat ca Prunc nevinovat,
În cer şi pe pământ e sărbătoare,
El e Mesia, Rege şi-mpărat,
Veniți, să ne plecăm în adorare!

Te-aş colinda în prag de sărbătoare,
Cu dalbe flori şi-un altfel de Crăciun...
Când peste-a inimii însingurare,
Ninge şoptit în seara de Ajun... 

Se-aude dinspre ieri, ca o părere,
Un vechi colind în grai nepământesc,
Cu flori de gheață ninge peste ere
Şi-n gând atâtea doruri năvălesc... 

Te-aş colinda în iarna ostenită,
Cu dalbe flori din largul necuprins
Când lacrima durerilor, trudită,
În umbrele tăcerii te-a învins. 

Şi ninge ca în vremuri de-altădată...
Zăpezile în suflet mi le-adun,
Cu dalbe flori, sub cetina brumată,
Să te colind în seara de Ajun...

Peste covorul frunzelor căzute,
Călcâiul toamnei poartă-aceeaşi veste...
Hoinare nostalgii mocnesc durute,
Dintre apuse file de poveste... 

Coboară-un foşnet rece dinspre munte,
Se-apleacă norii-n falduri argintate,
Lăsând în urma lor zăpezi cărunte
Şi flori de gheață, prin grădini, sculptate. 

În palma frunzei încă mai suspină
Un ultim vers 'nainte de plecare,
Când codrii-şi plâng amarul în surdină,
Sorbind din cupa clipei trecătoare...

Acolo unde murmură izvorul
Şi printre stânci coboară neînfrânt,
În valea unde lăcrimează dorul,
Pe firul ierbii legănat de vânt... 

Acolo unde-n lunca solitară,
Pândește luna dintr-un cer senin 
Şi-acelaşi cânt de nai şi de vioară
Se-aude-n al pământului suspin...

Acolo unde codrii goi oftează
Când rândunelele în zbor se duc,
Când rând pe rând cocorii emigrează
Şi se usucă frunzele de nuc...

Acolo unde-s toamne-mbelşugate
Iar primăverile nicicând nu mor
Şi iarna ninge ca în basm prin sate
Iar cerul verii n-are niciun nor... 

Acolo unde marea-şi cheamă valul
Să mângâie nisipul iar şi iar
Şi Dunărea îmbrățişează malul
Urmându-şi tainic drumul milenar... 

Carpații-şi pun cununi de flori pe creste
Şi sunt păstori cu turme la păscut,
Acolo e-un tărâm ca de poveste,
Acolo-i țara-n care m-am născut...

Scade ziua în clepsidră într-un ritm halucinant, 
Umbre reci, misterioase-şi plimbă pasul nonşalant,
Cad secundele ucise sub a timpului arcadă
Şi prin fața mea, tăcute, se perindă-n cavalcadă. 

Şi tot bat şi bat în mine clopote cu glasul stins,
Dangătul prelung se frânge în albastrul necuprins
Iar pe tâmpla-ncărunțită se mai cerne o-nserare,
Pe când bobul din clepsidră mai cerşeşte o suflare. 

Şi tot cad şi cad din mine cioburi mici de efemer,
Parc-aş vrea să pun hotare-n calea clipelor ce pier...
Însă vremea nu aşteaptă, anii trec cu nepăsare
Iar eu, bulgăre de tină, mă supun cu resemnare...

A mai trecut o toamnă peste noi,
Bat clopotele-a dor şi-a despărțire
Şi am rămas mai singuri şi mai goi,
De-atâția paşi pierduți prin cimitire. 

Prea multe aripi frânte timpuriu,
Prea multe inimi au uitat să bată
Şi ne-a rămas în sufletul pustiu,
Un gol şi-o lacrimă nemângâiată. 

Prea multe întrebări ce n-au răspuns,
Prea multe visuri prematur ucise,
Mocnesc durut tăcerile-n ascuns
Iar vântul bate pe la porți închise... 

A-ngenuncheat şi frunza prin grădini,
Amurgul sângerează-a suferință,
Iar noi suntem mereu tot mai străini
Şi tot mai distanțați şi-n neputință.

A mai trecut o toamnă peste noi
Şi-n gând şoptim aceeaşi rugăciune:
Întoarce Doamne vremea înapoi
Şi-aşterne curcubeul peste lume!

M-am exilat la capăt de pământ,
Acolo unde marea-şi are începutul...
Şi ca o pasăre cu zborul frânt,
Ascult cum plânge a singurătate, vântul. 

M-am cuibărit pe-o margine de vis,
Acolo unde ning tăceri peste cuvinte
Şi-un fulg de nea ce coborâse din abis,
S-a prefăcut pe-obraz în lacrimă fierbinte. 

Am frânt un colț de suflet, rând pe rând,
Am dăruit din tot ce sunt, la fiecare...
Dar m-am trezit, amarul cupei bând
Şi-am tras în gândul meu, silențios, zăvoare. 

Se-aude dinspre zare murmurând,
Un cântec trist de lebădă, pierdut în noapte...
Şi-n inimă se zbate-un dor flămând,
Ce-adună-n piept oceane de singurătate.

𝗩as de lut fragil şi tandru, aşezat pe-un colț de viață,
𝗜nimă sculptată-n tină cu iubire şi candoare,
𝗢rizont deschis spre-o caldă şi senină dimineață,
𝗟impede precum albastrul din petala de cicoare...
𝗘şti un val trudit de mare, eşti condeiul care scrie,
𝗧rena nopții care poartă-n faldu-i stropi de reverie,
𝗔lbul crin ce-nclină cupa cu a mirului magie... 

𝗔ripă spre zare-ntinsă printre ramuri desfrunzite,
𝗡or purtat în fapt de seară pân' la margini de genune,
𝗗ulce şoaptă legănată-n poala clipei ațipite,
𝗥oua ce coboară zilnic, firul ierbii să-ncunune,
𝗘şti un vers de poezie prins în voal de neuitare
𝗜ar în lumea ta e numai nostalgie şi visare... 

Am strâns albastrul nopții-n călimară,
Adăpostit la umbra unui vis,
Sub pleoapa lunii cu priviri de ceară,
Ce-şi picura tăcerea în abis. 

Ningea o linişte pe țărm de suflet...
În Carul Mare m-am urcat din mers
Dar m-am oprit din fermecatu-mi umblet,
Să scriu c-un colț de stea, pe cer, un vers. 

Tot legănate-n fald de reverie,
Silabele-mi zâmbeau provocator,
Iar eu m-aş fi ascuns în poezie,
În universul ei nemuritor... 

Am strâns albastrul nopții-n călimară...
Condeiul mai cerea un strop de mir,
Să soarbă pentru-a nu ştiu câta oară,
Seninul din al visului potir.

Păşind pe covor de lumini selenare,
Târziul coboară-n cascade de-albastru.
Clipesc prin unghere, timid, felinare
Şi-n poala-nserării mijeşte un astru. 

Cresc umbre-alungite în foşnet de şoapte
Şi-un dangăt prelung, frânt sub negura deasă,
Dispare-n neant pe-o felie de noapte,
Când luna tresare din vis, somnoroasă. 

Cad cioburi de gând peste nude cuvinte,
Curg rime-n silabe sortite uitării...
Condeiul adoarme pe-o coală cuminte
Şi ninge-o tăcere pe tâmpla visării...

Zburăm cu albe aripi înspre galaxii,
Tot rătăcind purtați prin lumi boeme,
Cu gândul legănat de-albastre insomnii,
Ce-şi picură amarul în poeme. 

Şoptiri de suflet toarnă în taină din abis,
Prin călimări, silabele rămase,
Când muza reapare între somn şi vis,
Înveşmântată-n straie de mătase... 

Suntem doar abur risipit în univers
Şi-n clipa ce apune cu durere,
Frânturi de doruri cad pe-un ultim vers
Şi-n urma noastră plouă cu tăcere... 

Zburăm cu albe aripi înspre galaxii,
Printre metafore, condeiul geme,
Din pagini de nemuritoare poezii,
Ne naştem înc-o dată peste vreme... 

E mult mai toamnă astăzi decât ieri,
Rugina se preface-n flori de gheață,
Cad cioburi de lumină-n mlădieri,
Din nesfârşit peste tăcutul dor de viață. 

Se zbate clipa-n gândul nerostit
Să pună stavili noi în calea nopții 
Şi-n răzvrătiri nebune, s-au pornit
Să curgă lacrimi ne-ndurate-n palma sorții. 

E mult mai toamnă astăzi decât ieri,
Ascultă şoapta boabelor de rouă...
E-un cântec rătăcind spre nicăieri
Iar peste pribegii de gând şi suflet, plouă...

Am fost bob firav de rouă strâns în palma unei flori,
Lacrimă întârziată pe sub geană uneori,
Între vis şi împlinire am fost semn de întrebare
Şi mi-am aninat dorința printre stele căzătoare. 

Am fost fulger de lumină într-un fald de curcubeu,
Puful alb de păpădie spulberat instantaneu,
Am fost nufăr singuratic pe sub sălcii plângătoare,
Sprijinind pe umeri cerul cu albastru-i de cicoare. 

Am fost aripă întinsă-n zbor înalt spre infinit,
Valul frământat de mare murmurând neobosit,
Pe nisipul din clepsidră mi-am clădit palat din visuri
Şi-am cules deşertăciune pân' la margini de abisuri. 

Am fost vers de poezie, un ecou purtat de vânt,
Un acord de simfonie, o silabă-ntr-un cuvânt,
Vas fragil născut din tină, flacără de lumânare,
Cânt de lebădă în noapte, un suspin, doar o suflare... 

Printre doruri şi speranțe, pân' la capăt de cărare,
Am fost EU... dar pe pământ, n-am trăit la întâmplare...

Sunt licăr de lumină scurs din soare,
Sunt vas de lut cu suflet visător,
Un strop pierdut într-un talaz de mare,
În Univers sunt doar un fir de nor. 

Sunt pulbere de stele căzătoare,
Sunt bob de rouă-n palma unei flori,
O şoaptă rătăcind la întâmplare,
Sunt un ecou în strune de viori... 

Sunt lacrimă născută din durere,
Sunt strigăt mut al gândului pribeag,
O flacără ce pâlpâie-n tăcere,
Sunt vis îngenuncheat pe-al zilei prag. 

Sunt toate la un loc şi fiecare,
Sunt trup şi suflet tainic, călător,
Sunt umbra pregătită de plecare,
O frunză-n vânt, un abur trecător... 

Sunt dor pe-a infinitului coloană,
Sunt curcubeu pe cerul mohorât,
Un fulg timid de nea topit pe geană,
Sunt doar un om, un simplu om şi-atât!

Nu doarme valul încă
Şi marea nu mai tace,
Sub negura adâncă
Ce-n falduri se desface. 

Plâng crestele-nspumate,
Catargele se frâng,
Plâng albatroşi departe,
Când nori de plumb se strâng. 

Şi-n noaptea-ntunecată,
Cu unduiri stângace,
O barcă-ntârziată,
În zbucium se complace. 

La margini de genune,
Lovit de stânci, talazul,
Se zbate să-şi adune
Spre țărm, trudit, necazul. 

O rază ațipită
Mi-alunecă sub pleoapă,
Lumina-i risipită,
În suflet să-mi încapă. 

Nu doarme valul încă,
Dar marea, de-acum tace,
Iar negura adâncă
În falduri se desface...

Peste zidurile 
de marmură 
ale nopții, 
se înalță o aripă 
de lumină,
desenând un palid rotocol
pe bolta senină. 

Hoinărind 
spre neunde,
m-am oprit
să-mi odihnesc
neliniştea
pe țărmul însingurat
al mării. 

În poala unui val,
Luna 
îşi leagănă
nesomnul
sub şoptirile 
albastre
ale întunericului. 

Din căuşul palmei 
desculțe,
sorb lacrimile cerului
ce curg 
în răcoarea clipei
peste cioburi
de suflet obosit. 

E linişte... E noapte...
Şi parcă timpul s-a oprit...

Lunecând pe bolta-albastră, 
M-a surprins aseară Luna...
Contemplând-o la fereastră,
I-am făcut uşor cu mâna. 

S-a oprit cu gestu-i candid, 
Să-mi arunce o privire
Şi-am zărit pe chipu-i palid,
O timită licărire. 

Cufundată în visare, 
Am poftit-o-aici, la cină,
Aş fi vrut să se coboare
Pe o rază de lumină. 

Mi-a zâmbit cu nepăsare
Din al lumilor mister,
Sub a nopții revărsare,
S-a întors apoi pe cer... 

Şi-am rămas privind la stele...
Bolta scânteia departe,
Pe când Luna, printre ele,
Îşi croia cărări în noapte. 

M-am lăsat în voia sorții,
Însetată de lumină,
Implorând Regina Nopții,
La fereastra-mi să revină.

Atâta dor
Am adunat,
Rătăcitor 
Şi-nsingurat...
Atâta dor
Neliniştit,
Sfâşietor,
Arzând mocnit...
Atâta dor,
Un dor aprins,
Stăruitor,
În lacrimi stins...
Atâta dor
Nestăvilit,
Ca un izvor
Neobosit...
Atâta dor
În nopți pustii,
Purtat în zbor
Spre galaxii... 

M-atinge-n taină un fior
Şi-n Carul Mare mă strecor 
Cu aripă de visător
De-atâta dor,
De-atâta dor...

Uneori
îmi descalț sufletul
să umble tiptil
pe nisipul cald 
al viselor
printre urme şi umbre... 

M-aşez pe-un colț 
de reverie
s-ascult
ecoul 
ce desparte 
tăcerea-n silabe... 

Mi-aştern 
un pat din doruri,
şi mă-nvelesc 
cu rime-n culori de fantezie
ce curg apoi în slove
pe coala de hârtie... 

Uneori
îmi descalț sufletul
să umble tiptil
pe nisipul cald 
al viselor
printre urme şi umbre... 

M-aşez pe-un colț 
de reverie
s-ascult
cum şoapta-ntârziată
dictează-ncet
condeiului să scrie,
în timp ce clipa
se prelinge-n picături
de poezie...

Între lacrimă şi zâmbet, văduvit de libertate,
Pân' la margini de genune, bietul fir de lut se zbate...
Lacrima,-n privire frântă, sufletul îl linişteşte 
Şi ca dup-o ploaie caldă, zâmbetul se limpezeşte. 

Între lacrimă şi zâmbet am pus legământ de pace:
Când am zâmbetul pe buze, lacrima din suflet tace
Iar când lacrima trudită îmi alunecă sub pleoape,
Zâmbetul o şterge-n grabă, înflorindu-mi mai aproape. 

Curcubeul se revarsă după apriga furtună,
Peste însetatu-mi suflet, cu balsam de voie bună.
Fermecat de-a lui magie, de pe-o margine de vis,
Strâng petalele căzute, într-un zâmbet larg deschis... 

Soarele trimite tandru, un surâs în bob de rouă,
Să culeg în zorii zilei stropi, cu mâinile-amândouă...
Din căuşul palmei soarbe cu nesaț al meu destin,
Mir albastru cu savoare de zâmbet diamantin.

Pe-al nopții cer cu gene plumbuite,
Mi-agăț dorința într-un colț de stea.
Înrourate, clipele cernite,
Îmbătrânesc lumini sub pleoapa-mi grea. 

A-ncărunțit culoarea în petale,
Copacii-şi plâng destinul amurgit,
Când toamna-şi toarnă mirul în pocale,
Şi-a ei savoare-n suflet desfrunzit. 

Se ceartă vântul cu-ale serii umbre,
Foşnind în trena-i falduri brumării,
Lumina se destramă-n neguri sumbre,
Brodate-n tivul frunzei arămii... 

Şi port în mine-o teamă de-nserare,
Bat clopotele-a jale-nnăbuşit...
Ca un balsam pe rana care doare
Cad stropi de ploaie-n verdele strivit. 

Penelul toamnei poartă o poveste,
Ce-ascunde-un dor de viață nerostit,
Un dor de tot ce-a fost şi nu mai este,
Prin veştede-anotimpuri potopit.

Uşoare umbre cresc dezlănțuite,
Septembrie aproape a trecut...
În filmul mut al toamnei răzvrătite,
Hoinare nostalgii mocnesc durut. 

Octombrie aprinde-n lampioane,
Prin reci unghere, palide lumini...
Şi plâng cărările de paşi orfane,
Îngenuncheată-i frunza în grădini. 

Am naufragiat pe-un vers de seară,
În ceasul crizantemelor târzii,
Ucise sub a timpului povară,
Cu revărsări de-amurguri sângerii. 

Pe portativul vieții, în surdină,
Fug toamnele-ntr-un veşnic contratimp,
Să toarne din potire de rugină,
Suspine, peste-apusul anotimp. 

Din două aripi, zbor cuminte
Ce-mbrățişează necuprinsul,
Să poarte spre-mplinire visul
Păstrat în suflet de părinte... 

Din două aripi, zbor spre soare,
Născut din dorul de lumină
În suflet fraged, fără vină,
Nemărginirea să măsoare... 

Din două aripi, zbor spre stele,
Țesut cu fir de nemurire,
Un zbor înalt, fără oprire,
Cu clipe dulci sau zile grele... 

Din două aripi, zbor spre viață,
Printre furtuni şi frământare,
O nesfârşită căutare,
De-o prea senină dimineaţă. 

Noi am ucis adesea visul
Născut în suflet de copil 
Şi-n locul lui, aşa, tiptil,
Am strecurat uşor abisul. 

Eu n-aş lăsa să zboare clipa,
Să-mi jefuiască fericirea
Şi n-aş lăsa ca ne-mplinirea
Să-i frângă zborului aripa...

M-am prins în vals cu toamna prin parcul plin de frunze
Ce-aleargă-n ritm agonic sub bolta plumburie.
Amurgul se coboară printre şoptiri de muze,
C-un tainic vers de seară pe-o lacrimă târzie... 

Mă-ntorc tăcut pe-aleea fântânilor, prin timpuri,
S-ascult din nou ecoul izvoarelor departe...
Şi-o tristă simfonie ascunsă-ntre-anotimpuri,
Îmi picură în suflet melancolii deşarte. 

Un cânt suav de greieri ca un ecou de flaut,
Îmi leagănă nesomnul cu dulcea lui magie...
Printre-alungite umbre, poteci spre vis îmi caut,
Când miezul nopții bate iar luna întârzie. 

Potop de bogăție a-nveşmântat grădina,
Cu ale toamnei rochii-n culori de fantezie
Şi-mi pare că-ntre neguri s-a rătăcit lumina,
Purtându-mi dimineața în trena-i brumărie. 

În sufletu-mi e ploaie, plâng strune de vioară,
M-aşteaptă-o altă toamnă sub ramuri întristate,
Pe-un colț de cer stau îngeri veghind cu ochi de ceară,
Să-mi risipească norii şi gândurile toate... 

A-mbătrânit pădurea, s-a-ntors rugina-n vie,
Din tot ce-a fost odată lumină şi culoare,
Mi-a mai rămas arama din frunza străvezie,
Ce am strivit-o-n palmă, fără să ştiu c-o doare. 

E-atâta toamnă-n juru-mi, nici fluturi nu mai zboară,
Amurgul sângerează, clepsidra e pustie,
În piept suspină-n taină eterna primăvară 
Ce-nmugureşte-n mine un dor de veşnicie.

Pe-un colț uitat de lume mi-am aşezat cuminte,
La umbra fericirii, între real şi vis,
Grădina mea cu doruri şi visuri ne-mplinite
Să-mi înflorească-n cale c-un nou destin, rescris. 

Şi i-am pavat aleea cu stropi de reverie,
I-am agățat deasupra albastrul necuprins,
Să nu-mi mai pară bolta anostă, cenuşie,
Pe cerul dimineții, un soare i-am aprins. 

Dar am cules amarul în boabele de rouă,
Frânturi de fericire mi-au nins printre dureri,
Am adunat iluzii cu mâinile-amândouă
Şi-am strâns în suflet toamne şi ierni şi primăveri.... 

Mi-s tălpile-obosite de-atâta alergare
Iar sufletul mi-e rană şi-aproape s-a -nnoptat,
Cu freamăt, în grădină se-ntoarce-o dulce boare
Ce-n muguri de speranță preschimbă-al meu oftat. 

Am vrut să-mi țes povestea din zâmbet şi culoare,
Să-mi fac poteci prin noapte din străluciri de stea,
Şi-am înteles că-n viață, după furtuni răsare 
Un curcubeu al păcii chiar şi-n grădina mea. 

Întoarce-ți fața către soare,
Când sufletul ți-e desfrunzit,
Mai lasă zâmbetul să zboare
Şi peste visul ne-mplinit! 

Zâmbeşte când e-n suflet pace
Dar şi în vreme de război!
Un zâmbet poate să împace
Furtuni năpraznice, în noi.

Atinge-mi inima c-un zâmbet,
Chiar dacă trist şi singur eşti,
Cu ochii grei de-atâta plânset,
Mai ai motive să zâmbeşti! 

Opreşte-ți pasul pe cărare,
Când eşti de lacrimi jefuit,
Degeaba soarele răsare,
Degeaba, dacă n-ai zâmbit! 

Zâmbeşte azi, zâmbeşte mâine,
Zâmbeşte sincer şi deschis!
Prin ploi de lacrimi cu suspine,
Drumu-i cu semnul "interzis". 

Mai sus de nori e-aşa lumină,
Zâmbeşte, chiar de-ai ostenit!
C-un zâmbet, bolta se-nsenină,
Zâmbeşte, dacă n-ai zâmbit!

Dimineți cu voal de ceață 
Peste-al cerului senin,
Plâng desculțe prin fâneață, 
Anotimpul în declin.
De pe bolta plumburie, 
Curge lin pe portativ,
În acord de rapsodie, 
Toamna, la superlativ. 

Cu alai de bogăție 
Şi arome prin grădini,
S-au întors strugurii-n vie, 
Cu podoabe de ciorchini.
Un andante, lin, valsează 
Codrii-n straie ruginii 
Iar cocorii emigrează, 
Cuiburile-s prea pustii... 

De sub frunza ce suspină 
Ca la ultimul ei bal,
Cântă greierii-n surdină... 
Ce nostalgic recital!
Pe potecile pierdute, 
Paşii sunt tot mai puțini,
Număr toamnele trecute 
Printre umbre şi lumini. 

Muza mea e însăşi Toamna, 
Ce s-a-ntors cu-ai zilei zori,
Să amestece de-a valma 
O suită de culori.
Din penelu-i trist, arama, 
În nuanțe de mister,
Melancolic, trece vama, 
Ca un dar venit din cer. 

Pe un colț de noapte-albastră,
Ferecată-n lumea-i lină,
Şade-n cer, deasupra noastră,
Nemişcată, Luna plină. 

Poartă straie de lumină
Iar privirea ei măiastră,
Strălucind diamantină,
Îmi pătrunde prin fereastră. 

Din felia mea de lume,
Înspre alte zări celeste,
Printre stropi de-argint şi brume,
Mă strecor ca-ntr-o poveste. 

Un ecou prelung aleargă...
Glas de corn în miezul nopţii,
Colindând pădurea largă,
Ca un cerb în voia sorții. 

Printre nori, c-o tremurare,
Suie-n taină visu-mi dulce
Sub a zorilor răcoare,
Pe când Luna-ncet se duce...

Ori e nouă, ori e şase,
Nu mai înțeleg nimic!
Chiar am dubii serioase
Dar... să judecăm un pic... 

Eu aş spune că e nouă...
Însă tu, un şase vezi,
Când părerile sunt două,
Pentru care să pledezi?! 

Şase, nouă, şase, nouă,
Nici nu ştii ce să mai crezi,
Când pozițiile-amândouă,
Rând pe rând aduc dovezi. 

Ți-aş lansa o provocare:
Vino-aici în locul meu!
Dup-o altă abordare,
Vei vedea tot cum văd eu. 

Pentru că-n realitate,
Dacă stai să cumpăneşti,
Amândoi avem dreptate,
Dar... depinde cum priveşti... 

Ca un râu de nostalgie curge-a toamnei simfonie,
Invocând pe portative doruri şi melancolie...
Vântul poartă pe alei frunze arămii-n spirale,
În grădină-s pomii goi, cântă greierii a jale. 

Norii-şi scutură cenuşa de pe bolta plumburie,
Peste codrul care-şi plimbă mândru trena ruginie...
Singuratic, plânge-un dor pe la cuiburile goale,
Când tăceri flămânde-nghit tot ce întâlnesc în cale. 

Se aştern încet poeme fermecate pe cărare,
Răscolind în al meu suflet anotimpul care moare.
Mă simt singur şi pustiu, c-a trecut prea iute vara,
Mai pustiu ca un cocor care-şi părăsește țara...

Lacrimi de nor
Frunze în zbor
Aripi de vânt
Schimb de veşmânt
Stol de cocori
Brumă în zori
Cer plumburiu
Codru-arămiu
Greieri la bal
Trist recital
Livezi şi vii
Holde-aurii
Grâne-n hambar
Must în pahar
Iz de gutui
Dulci-amărui
Țărm amuțit 
Val ostenit
Stropi pe nisip
Umbre pe chip
Văi ruginii
Alei pustii
Foşnet în lan
Bacovian
Freamăt ne-nfrânt
Toamnă... şi-atât.

Am întâlnit pe-un colț de vis
Un suflet poezie
O clipă doar am coincis,
C-aşa a fost să fie...
(Violeta Andrei Stoicescu) 

O clipă ne-am îmbrățișat, 
În regăsiri de suflet,
Poemele ne-au mângâiat 
Al chipurilor zâmbet...
(Daniela Konovală) 

A fost de-ajuns în lutu-acest' 
Să-ți întâlnesc privirea!
Noi una suntem, gând ceresc 
Ne-a rânduit menirea,
(Daniela Konovală) 

Să fim crâmpei de absolut 
În șoapte pământene,
Surori în inimă și gând 
,,Horind" printre poeme.
(Daniela Konovală)

Afară e urât şi plouă,
Eu stau la geam cu tine-n gând...
Purtat pe-un colț de lună nouă,
Mă-ngenunchează-un dor flămând. 

Suspină orologiu-n noapte,
Copacii goi au adormit,
Se-amestecă tăceri cu şoapte
Iar timpul parcă s-a oprit. 

Mi-e dor să-mi odihnesc privirea
Pe chipu-ți blând, fără egal,
Să sorb din ochii tăi iubirea,
Curată ca un crin regal.

Şi simt cum mâna ta m-atinge
Şi-aştept să intre cineva...
E-aşa pustiu şi-n juru-mi ninge
Cu amintiri de catifea. 

Tăcută, toamna îmi strecoară
În inimă, un trist fior
Şi-n suflet simt o grea povară,
De-atâta dor, de-atâta dor...

Dansează frunzele cu vântul
Şi-un freamăt lin coboară,
Copacii-şi leapădă veşmântul
Către sfârşit de vară. 

Cu adieri de nostalgie
Alt anotimp se-arată,
Să-şi poarte trena ruginie
Sub zarea-nlăcrimată. 

Se-mbracă-n strai de plumb seninul,
Când norii se adună,
Să toarne din potir preaplinul
Şi fulgeră... şi tună... 

Se-adună holdele-n grânare
Din zori şi până-n noapte
Şi amiroase-a-ndestulare,
A must şi-a mere coapte. 

Cuprinşi de-o tainică beție,
Plâng greierii spre seară,
Aeeaşi tristă melodie...
Şi-n noi e toamnă iară. 

Pierdute ca-ntr-un zbor de fluturi,
Dansează frunzele-nsetate
De-un tainic dor de libertate,
Printre-anotimpuri. 

Pe-acorduri triste de vioară
Şi cânt de greieri în surdină,
Se-ascunde verdele-n rugină,
E toamnă-afară. 

Coboară bruma-n pas cu zorii
Iar codru-şi murmură povestea,
Cu foşnet lin aleargă vestea...
Se duc cocorii. 

E-atâta dor şi nostalgie
În fiecare-apus de soare
Ce-adună-n vers spre neuitare,
O rapsodie. 

Plâng norii a sfârşit de vară
Şi-n sufletele noastre pline
De tot ce e frumos şi bine,
E toamnă iară.

Călătorim prin lumea de contraste,
Cu bucurii, amaruri, suferinți,
Ne regăsim prin timp şi spații vaste,
Pe drumul ce-l urmăm cu paşi cuminți. 

Prin labirint de neguri şi lumină,
Prin văi adânci, pe culmi de neatins,
Trecutul şi prezentul se îmbină
Cu ere-ndepărtate, ce s-au stins... 

Atraşi de noi tărâmuri de contraste,
Păşim printre-adevăruri şi minciuni,
Trudiți şi-mpovărați de griji nefaste,
Nemuritori şi tineri, dar bătrâni... 

Călătorim printre lumini şi umbre,
Purtăm cu noi apusele iubiri,
Adesea ne-mpresoară gânduri sumbre,
Dar ne-amăgim cu vise şi-amintiri... 

Şi viața se perindă-n cavalcadă,
Furtuni ne mai doboară uneori
lar anii se îndreaptă în cascadă,
Spre orizont, ca norii trecători... 

Azi m-am întors pe drumul de-altădată,
Cu sufletul cuprins de nostalgie,
La ceas târziu, pe-o lacrimă purtată,
De versul ce-mpleteai cu măiestrie... 

Mi-e-aşa de dor... dar totul e tăcere,
Condeiul tău demult a amuțit
Şi-aud din depărtări, ca o părere,
Ecou de poezie-n asfințit... 

Păstrez în gând şi-n inimă sculptată,
Ca pe-o comoară, amintirea-ți vie,
Nici zilele, nici anii n-or să poată
Să-ți stingă glasul, dor să nu-mi mai fie...

Mi-e sufletul fereastră către cer
În care se-oglindeşte-n zori seninul...
Chiar dacă noaptea-n straie de mister, 
Îmi mai umbreşte uneori destinul. 

Mi-e sufletul fereastră către cer,
În care bat furtuni când dorul doare,
Când pasul rătăcit şi prea stingher,
Se poticneşte-adesea pe cărare... 

Mi-e sufletul fereastră către cer,
Prin care intră raza de lumină
Trimisă ca un tainic mesager,
Să-mi fie far în seri cu lună plină. 

Mi-e sufletul fereastră către cer,
Prin care mă strecor ca-ntr-o poveste,
Să pot cuprinde timpul efemer,
Să-ntorc din drum ce-a fost şi nu mai este. 

Mi-e sufletul fereastră către vis,
Fără de care viața-ar fi pustie,
Un vis cu rădăcini în Paradis,
Un vis născut din dor de veşnicie.

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
Mi-ajung doar câteva petale de visare,
Un vers de poezie îmi dedic
Şi-adaug în grădina vieții înc-o floare. 

Cu-acelaşi suflet tandru de copil
Mă poartă pasul pe a timpului cărare...
A mai trecut un an... aşa, tiptil
Dar vine altul, cu o nouă provocare. 

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
Îmi e de-ajuns să văd cum soarele răsare...
Azi am decis să nu renunț, să nu abdic
Şi să aşez în calea vremilor hotare. 

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
Cer zorilor un strop de rouă drept urare
Iar nopții să mă poarte-n Carul Mic
Spre rădăcini de cer cu lumi nemuritoare. 

De ziua mea nu-mi fac cadou nimic,
De fapt e-o simplă zi, la fel ca orişicare
Dar parc-aş vrea să mai rămână-un pic,
Să uit că viața-i doar o umbră trecătoare...